,,Tata e decedat, ar fi făcut anul acesta 78 de ani. Cu mama (76), după ani de zile în care am ajutat-o, întreținându-i iluzia că sunt stâlpul unei familii destrămate și substitut de soț și părinți ai ei (toți, dispăruți), am o relație ceva mai apropiată de una normală. Am propria mea familie, o vizitez când pot, o sun zilnic.
Cu tata am avut o relație mai proastă. Practic, am crescut cu un singur părinte. Educația, controlul, îndrumări de tot felul au lipsit cu desăvârșire – și nu doar ele, ci și elementare constrângeri, ceea ce m-a făcut să aleg singur în nenumărate ocaziii.
Ca-n viață, multe alegeri au fost greșite. Îl iubeam când eram mic, pentru că era foarte deștept, au divorțat când aveam zece ani și nu înțelegeam de ce eram acolo, cu vreo patru ani înainte plecase de acasă, avea o amantă.
De pe la șase ani, nu aveam o relație cu un tată. Micile tentative de a simula că e părinte, cum ar fi să-i aducă cosmetice învățătoarei mele, din America, și având drept consecință penalizarea mea când au încetat cadourile…
Cu tata nu am mai avut o relație de la șase ani, de la zece ani a plecat definitiv. Între 10 și 18 ani ai mei, ne vedeam de două-trei ori pe an în locuri neutre, apoi la el acasă.
Pe la 17 ani, am conștientizat că avea dreptul la fericire și că era mai fericit decât cu mama. A fost o relație inegală: mama îl considera zeul Universului, apoi și-a transferat asupra copiilor adulația, dar și sindromul de abandon.
A fost nevoită să se angajeze, s-a făcut dactilografă, a avut grijă de noi, alți copii erau bogați, mergeau cu familia la pădure. În primii ani, eram lăudăros, tata era doctor în științe economice, pleca în străinătate…
Mă lăudam cu el, dar apoi nu am mai avut cu ce. După ce a plecat de acasă, am înțeles: mi se părea că mama nu a făcut destul să-l țină acasă. Ea îl ponegrea pe el.
Pe la șase ani, am izbucnit în plâns, l-am apărat, dar apoi m-am obișnuit. Nu conștientizam ce înseamnă absența, ghidajul, reperele, sprijinul. Mama nu și-a refăcut viața, doar parțial mai avea câte o relație.
Era greu în anii ’70 pentru o femeie să se recăsătorească, mai ales dacă avea doi băieți. Mi-a trecut frustrarea că nu primeam bani, cum ne obișnuise. M-a ajutat, m-a băgat în serviciu ca adult. I-a cerut mama, el nu a inițiat nimic.
Tatăl lui s-a spânzurat și el a crescut de la nouă ani fără tată, deci nu a știut să fie tată. El a amenințat-o pe mama că se sinucide dacă mama nu-l lasă să divorțeze.
Asta s-a transferat asupra fratelui meu, care o sună și azi pe mama (are 53 de ani), să-i spună că se aruncă de pe bloc dacă nu face ce vrea el.
E adevărat că devenisem imun, nu conștientizam că e tata, nu mă gândeam la el în acești termeni, am început să lucrez, mi-a ieșit din cap. S-a îmbolnăvit, a zăcut în spital, se sufoca. El avea aproape 60 de ani. Eu aveam 29 de ani.
Parcă eram altcineva în prezența lui. Înmormântarea a fost cu peripeții, pe vremea aceea nu erau telefoane mobile și mașina cu sicriul s-a pierdut pe drum, soția lui credea că fratele meu a furat sicriul, ca să-l îngroape în Târgu Mureș, de unde era el, când ea voia să-l îngroape la Bistrița.
Povestea e ciudată. Mama, când era mică, lua lecții de vioară și a cunoscut o fetiță nespuns de urâtă. Peste ani, aveau să se întâlnească toți trei în București și fetița avea să devină amanta și, ulterior, soția lui tata.
Faptul că fata avea părul roșu, l-a făcut pe tata să se gândească că e ceva predestinat: tatăl lui avusese părul roșu și, în felul acesta, își recupera, în mintea lui, tatăl sinucigaș.
Am izbutit să îngrop atât de adânc lucrurile, încât nu m-a afectat. Înainte de a muri, mi-a spus sarcastic că s-ar putea să fie ceva de capul meu; m-am gândit: în sfârșit, un lucru pe care mi-l spune personal.
Pentru el toate acestea erau paliative, era un exigent major, toți erau proști pe lângă el. Mama împărțea oamenii în «răi și buni», tata – în «proști și deștepți».
Dacă aș fi stat mai mult pe lângă el, cred că deveneam o bestie arogantă. Așa, mi-am dezvoltat bunătatea… Semăn mult în linia maternă, oameni de litere, cu preocupări umaniste.
Mama a fost mămoasă, copleșitoare. Pe fratele meu nu l-a dorit, a rămas gravidă când nu erau căsătoriți, tata era la facultate, la București, părinții i-au presat să se căsătorească.
Tata mai avea un frate vitreg, făcut de mama lui cu un bărbat care nu a luat-o de nevastă, după ce bunicul s-a sinucis. Familia mea e plină de bastarzi. Fratele meu era rău cu mama, era agresiv de mic.
Apoi a încetat, dar nepotul, fiul lui, a lovit-o când era bătrână. Frate-meu e agresiv cu ea azi emoțional. Pe mine m-a dorit mult, am fost tot ceea ce-și dorea, eram brunet ca ea, eram cuminte ca o fată, o iubeam, eram tot ce își putea dori.
Aceștia sunt termenii în care am crescut, era obsedată de mine, intrasem în proiecția ei. Nu m-am indentificat cu ea, nu eram fată, în primul rând. Excesul de tandrețe nu era dublat de o educație reală.
Mama nu știa ce fac, nu controla, aveam preocupările mele, am rămas repetent în liceu. Eram și îndrăgostit, o dragoste neîmpărtășită. Atunci mama m-a lovit prima dată, m-a bătut cu cureaua.
Râdeam, desigur, nu avea autoritate asupra mea. Profesorii îmi dăduseră multe șanse să trec clasa, dar eu mă opuneam. Ca și în cartea lui Yann Martel: cei care suferă o pierdere, merg cu spatele la lume.
În clasa a X-a, m-am întors cu spatele, nici măcar fiindcă pierdusem copilăria și privilegiile, care s-au evaporat, ci pentru că era nedrept. Am mers cu spatele un an, am repetat clasa.
Apoi am început să am o viață duală, schizofrenică. Am început să nu o mai suport pe mama. Mama se temea să nu o părăsesc, de când am avut prima prietenă. Îmi ponegrea prietena, ca să mă despart de ea.
Din acel moment, am decis că mama nu mai are ce să caute în viața mea. Duplicitatea mea m-a făcu să mint, să se amestece în capul meu lucruri trăite cu lucruri imaginate.
Ca în romanul Mătușa Julia și Condeierul de Llosa: un personaj cu Alzheimer, pasaje fictive i se amestecă în biografie și nu mai știe ce e adevărat și ce e fals.
Am început și eu să-i cumpăr iubirea, i-am dat bani, până am ajuns dator. Ei i-a convenit situația și a începtat cu mesajele de abandon. Banii erau o manifestare a grijii mele pentru ea.
Pentru ea, semnul de iubire era mâncarea: în fiecare sâmbătă, veneam să iau mâncare și să o duc acasă, era manifestarea afecțiunii ei pentru mine.
Așa și unchiul meu: vreme de 30 de ani, mergea zilnic să mănânce la sora lui, sau îi aducea ea. Erau comportamentele noastre de interdependență și afecțiune în familie.
Fratelui mai mare i s-a spus, când era mai mare, că nu a fost dorit. Ne-am văzut de vreo două ori, i-am șters numărul de telefon, el nu a vrut să mă salute, am trecut unul pe lângă celălalt.
El îmi spune că eu l-am distrus. Pe ce se bazează când spune asta?”
Această poveste a fost publicată pe site-ul psychologies.ro, după ce a fost trimisă pe adresa redacției de către un cititor.
