Această poveste de viață a fost trimisă pe adresa revistei Psychologies, care a și publicat-o.
Noi bărbații avem un avantaj și ne folosim de el cu nerușinare. Femeile ne iubesc și știu să ne ierte, inclusiv pentru infidelitate. Toată viața am trăit, în paralel, cu două femei. Nu am regrete. Deși preferam să nu afle soția.
Am 70 de ani și fost căsătorit de două ori, iar cu prima soție am doi copii. Pe când aceasta era însărcinată cu primul copil, am întâlnit-o pe Magda. Cu șase ani mai mare decât mine, ea a știut să îmi arate ce înseamnă pasiunea fără constrângeri.
Să fii căsătorit nu este ușor, iar anumite responsabilități îți revin fără să fi întrebat dacă le vrei, dacă ești dispus sau pregătit să ți le asumi.
Sarcina soției mele poate a venit prea repede. Și într-un moment în care relațiile dintre noi nu erau tocmai grozave.
Am descoperit că nu ne potrivim prea tare la scurt timp de la nuntă. Pentru că am așteptat să facem sex după căsătorie. Mare greșeală, mare prostie. Și am înțeles mai bine de ce atunci când m-am culcat cu Magda.
Am fost infidel, iar într-o primă fază a existat sentimentul de vină. Aveam o soție însărcinată acasă. Apoi teama că se va afla.
Motiv pentru care am devenit cu soț mult mai grijuliu crezând că astfel nu va bănui nimic. Dar ce nu am reușit, este să nu repet experiența cu Magda. Am rămas infidel. Era incitant.
Mă atrăgea inclusiv ideea de a face ceva interzis, de a încălca regulile. Taman eu, cel care m-am bătut mereu cu pumnul în piept pentru corectitudine și integritate.
Treaba e că, m-am lăudat cu asta în continuare. Viața mea privată am decis că este doar a mea și mă privește. Magda știa, soția mea nu.
La scurt timp, când fiul meu împlinea 3 ani, am vrut să divorțez. Nu îmi mai doream căsnicia aceea, dar nu aș fi încheiat-o pentru iubita mea. Iubita mea era… o fugă pe care mi-am permis să o păstrez ca atare mereu.
Spațiul fără reguli și fără compromisuri. Femeia care oferă fără să ceară. Desigur, o simțeam când suferă. Dar dacă accepta în continuare, însemna că și pentru ea plăcerea era mai presus de suferință.
Iar în situația dată, fiecare ne-am asumat rolul jucat. Si l-am acceptat. Nu am ajuns la divort pentru că soția mea a rămas însărcinată iar. O noapte prostească și… iată, sunt tatăl unei fete.
Mai merită să spun că nu știu să-mi fi dorit vreodată prea mult copii? Era firesc odată ce te căsătorești să ai și copii. Dar, cum spuneam, aveam nevoie de mai multă pregătire.
Iar între iubita mea, cei doi copii care creșteau mai mult pe la socrii și o soție cu care aveam certuri zilnice, am cunoscut-o pe Dana. Divorțată, mamă a unui băiat. Și mi-a plăcut. Era veselă mereu și foarte optimistă.
Avea o mică afacere și a fost mereu genul de femeie descurcăreață. Își creștea singură fiul și trăiau în condiții foarte bune. Și mă voia pe mine. Iar eu am acceptat.
Am divorțat, când fiica mea avea 8 ani și m-am căsătorit în scurt timp cu Dana. Magda nu a dispărut. Atunci am început să iubesc. Să iubesc două femei la fel de mult.
Cum spuneam, am decis demult ca viața mea privată să mă privească. Acasă făceam tot ce se aștepta de la mine.
Îmi plăcea Dana pentru grija pe care mi-o purta. Eram centrul universului ei. Îmi plăcea Magda care m-a iubit chiar dacă m-am recăsătorit cu alta. Care știa că altfel nu voi fi al ei, decât așa. Care după ani de zile voia să fie cu mine. Oricum.
Cât am trăit așa? Până anul trecut. O viață de om. O viață pe care mi-am modelat-o astfel încât să țin cont și de ce-mi doresc eu. De fapt, în realitate, am ținut cont mai mult de ce-mi doresc eu.
Am o viață și o trăiesc așa cum consider. Culmea, nu sunt adeptul infidelității. Fiica mea, femeie matură acum, a divorțat pentru că soțul i-a fost infidel. Am înțeles-o, chiar m-am supărat că a trecut prin asta.
Dar i-am spus și să mai încerce. Și să se gândească mai bine, pentru că anumite lucruri se pot ierta. M-a acuzat că nu o înțeleg și nu sunt de partea ei. În realitate, voiam să fie ea de partea mea. Să am o confirmare vagă că și eu aș putea fi iertat.
Și nu pentru că mă consider vinovat, din păcate. Ci pentru că regulile sociale spun că eu fac o greșeală. Dacă așa sunt fericit, dacă asta îmi doresc, nu e bine, nu e corect, nu e acceptat.
Da, știu că e dureros pentru soția mea. Mai ales acum, când dintr-o prostie, a aflat. Confruntarea e dureroasă și pentru mine. Confruntarea cu o viață pe care trebuie să mi-o justific. Pentru care trebuie acum să-mi cer iertare.
Singura care mă mai înțelege este tot Magda. Și, într-un mod neașteptat pentru mine, fiica mea. Aparent, copiii pot ierta foarte multe. Nu am fost un tată model. Am lipsit mult din viața ei. Iar acum, mi-a spus că rămân tatăl ei, indiferent ce s-a întâmplat.
Sunt sigur că viața mea dublă este un șoc pentru ea. A fost pentru toți cei din jurul meu, pe care soția mea a avut grijă să îi informeze. Doar trebuie să fiu pedepsit.
Interesant însă e că nu vrea să divorțeze de mine. Ne-am separat, dar mă vrea înapoi. Un fel de… mult zgomot pentru nimic.
Dacă am regrete? Unele, dar probabil nu cele care se așteaptă acum de la mine. Da, nu vreau să sufere nimeni din cauza mea. Nu o fac cu intenția de a produce rău.
În tot ce am făcut am ținut cont de ce-mi doream eu. Egoist? Da, desigur. Dar, totodată, este viața mea. De ce n-aș fi egoist? De ce să-mi cer scuze? Toți avem de făcut niște alegeri. Iar acestea au fost alegerile mele.
De D.A.
Sursa: psychologies.ro
