15 aprilie 1912, ziua fatidică ce avea să distrugă familii şi să despartă copiii de părinţii lor pentru totdeauna. Momentul în care RMS Titanic s-a ciocnit de un iceberg, peste 1.500 de vieţi omeneşti au fost zdrobite. Moartea a venit lent, iar groaza a pus stăpânire pe sufletul celor 2.228 de persoane care încercau disperate să se salveze.
Printre urlete, agitaţie şi încercări disperate de salvare, doi fraţi, de 2 ani şi 4 ani, priveau cu inocenţă scenele care se derulau sub ochii lor, fără a înţelege exact gravitatea situaţiei în care se aflau. Totul a început când tatăl celor doi, Michele Navratil, a luat decizia de a-i fura de la fosta lui soţie, Marcelle, pentru a fugi în America.
„O navă magnifică! Îmi amintesc cum mă uitam de-a lungul ei – era splendidă. Eu şi fratele meu ne-am jucat pe puntea din faţă, eram foarte încântaţi. Nu îmi amintesc să îmi fi fost teamă. Eram nerăbdător să ajung în barcă de salvare. Lângă mine se afla fiica unui bancher american care a reuşit să îşi salveze câinele. Nimeni nu a obiectat, deşi putea fi salvat încă un copil”, povestea Michael după mulţi ani de la naufragiu.
După ciocnirea Titanicului, panica s-a declanşat treptat. Bărcile de salvare, suficiente doar pentru 1.178 de persoane, au fost luate cu asalt. Un număr mare de bărbați au murit atunci respectându-se protocolul „femeile și copiii întâi”. Oamenii alergau disperaţi, iar părinţii încercau să îşi salveze puii din faţa morţii, care avea să ierte doar 711 suflete.
„Tatăl meu a intrat în cabina în care dormeam. M-a îmbrăcat bine şi m-a luat în braţe. Un străin a făcut acelaşi lucru cu fratele meu. Când mă gândesc, acum, la acele momente, mă emoţionez. Ştiau că vor muri”, îşi aminteşte Michael.
Băieţii au fost puşi în ultima barcă de salvare, de către tatăl lor. Ultimele cuvinte ale bărbatului pentru cei doi copii, înainte de a-i lăsa în voia sorţii, sunt vorbele unui părinte care, mulţumit că a reuşit să facă tot ce i-a stat în putinţă să-şi salveze micuţii, îşi acceptă finalul, cu gândul la familie:
„Să îi spui mamei, atunci când va veni după voi, aşa cum se va întâmpla, că încă o iubesc. Să îi mai spui că am crezut că ne va urma şi că vom putea trăi fericiţi în pace şi libertate, în Noua Lume”
„A doua zi, de dimineaţă, am văzut vasul Carpathia. Am fost urcat la bord într-o pungă de pânză. Mă gândeam că este extrem de incorect să fiu într-o pungă”, își mai amintește Michael.
Pentru că nu cunoşteau limba engleză, cei doi micuţi nu au reuşit să comunica cu autorităţile, aşa că au fost numiţi „Orfanii de pe Titanic”. Văzându-i, Margaret Hays, o supravieţuitoare de la Clasa Întâi, a fost de acord să aibă grijă de ei, în casa acesteia din New York, pentru o perioadă, până ce rudele urmau să fie contactate.
Ulterior, mai multe ziare au publicat povestea celor doi fraţi şi câteva poze. Astfel, mama micuţilor, Marcelle, a reuşit îşi găsească copii. A plecat din Franţa către New York , iar familia s-a reunit pe 16 mai, la o lună şi o zi de la tragedie.
Michel Navratil, tatăl copiilor, a murit în urma scufundării vasului, iar trupul său a fost recuperat de o echipă de salvare. În buzunarul acestui, autorităţile au descoperit un revolver. Din cauza numelui evreiesc pe care şi-l luase, îmbarcându-se pe vas, a fost înmormântat în Cimitirul Baron de Hirsch, din Noua Scoţie. Michael a murit la finalul anului 2001, la vârsta de 92 de ani, în timp ce Edmond a murit la doar 43 de ani pe câmpul de luptă.
Michel şi Edmond, alături de părintele lor, s-au îmbarcat în Southampton, sub numele de Louis M. Hoffman, Lolo şi Momon. Pe parcursul călătoriei, câtă vreme tatăl juca cărţi, băieţii se aflau în grija Berthei Lehmann, o tânără suedeză, care vorbea franceza şi nu ştia o boabă de engleză. A fost singurul moment în care micuţii nu se aflau sub supravegherea bărbatului.
Sursa: a1.ro
