Sunt tânără, lucrez ca profesor și ocazional dau meditații în particular. Unul dintre elevii mei de clasa a XII-a s-a îndrăgostit de mine. La început a fost amuzant, dar acum nu pot spune că am rămas imună…
La 35 sau 40 de ani, un partener cu 5 ani mai mic nu pare un capăt de lume. La 23 de ani însă, unul de 18 atrage comentarii și… vulgarități. Ce-i drept, nu mă preocupa problema…
Chiar dacă stau să mă gândesc ce părere aveam despre o astfel de situație acum 8 ani… nu știu să răspund. Cum spuneam, cu certitudine nu mă preocupa. În plus, acum 8 ani aveam 18, ceea ce ar însemna un iubit de 13 ani. Improbabil, nu? Chiar „câh”.
Sunt profesor de limba engleză și am început să predau, la 23 de ani, la un liceu, la clasa a XII-a. Nu e prea simplu… elevii mei au o vârstă apropiată de a mea, dar mă bucur că am găsit calea potrivită să comunic cu ei.
Poate chiar vârsta e un avantaj… reușesc să îi înțeleg mai bine. Îi cunosc pe fiecare în parte pentru că am reușit să fiu profa „cool” cu care vorbesc vrute și nevrute, care îi ascultă, care nu îi ucide cu materia, și, spre bucuria mea, am elevi deosebiți. Iar între ei, câțiva extraordinar de inteligenți. Pot spune că și eu învăț mereu lucruri noi de la ei.
Prin urmare, acum șase luni s-a format un grup de studiu pentru elevii care vor sa dea examen la limba engleză la bacalaureat sau chiar și mai departe, la facultate. Grup cu care lucrez o dată pe săptămână, în liceu, după orele de școală, cu cei doritori.
Totul a decurs perfect, elevii fiind interesați să învețe mai multe, dar și extrem de creativi. Iar între toți elevii care participau la cursuri, Daniel, nu a lipsit niciodată.
Unul dintre cei mai buni elevi ai liceului, extrem de inteligent, preocupat de carte și de o carieră viitoare. O adevărată plăcere să stai de vorbă cu el. Dar, totuși, m-a surprins prezența lui constantă. Știa foarte bine limba engleză, iar ca facultate, vrea un profil IT. Nimic de-a face cu materia mea.
În mod firesc m-am întrebat de ce nu își dedică timpul învățând la materiile care îi sunt utile acum, ci uneia pe care deja o știe prea bine pentru un examen de bacalaureat.
La finalul unei ore suplimentare, fiind ultimul care pleca, l-am întrebat pe el. Iar răspunsul a venit cam în doi peri de la un elev mereu respectuos și atent, cu o privire fixată în a mea: „De ce crezi?”
A plecat lăsându-mă cu o expresie nedumerită și aproape amuzată de așa o reacție. Sincer, chiar nu știam ce să cred. Mi-am zis că poate are părinți care îi cer performanță și vine obligat. Altceva, ce era să cred?!
Dintre toți elevii, Daniel era cel mai retras. Avea prieteni, porecla „Geniul”, iar colegii îl plăceau pentru că nu este genul de „coleg tocilar” ci și unul foarte amuzant și prietenos.
Chiar și așa, îl vedeam în pauze citind (lucru rar întâlnit pe holurile liceului) sau scriind în banca lui. Care, de altfel, îi rămăsese mică, întrucât are 1,88 înălțime. Chiar mă gândeam că mobilierul școlar nu e prea prietenos cu elevii înalți.
Cu ceva timp în urmă, am ajuns în clasă înainte de începerea orei și m-am așezat la catedră să termin de pregătit lecția din ziua respectivă. Pe elevi i-am lăsat liniștiți să își vadă de pauză.
Daniel era în banca lui, cu o expresie de „final de lume – început de apocalipsă” pe ca nu o puteai rata. Nu am vrut să întreb ce-i cu el ca să nu îl fac să se simtă stânjenit sau rușinat în fața colegilor.
Dar de îndată ce i-am întâlnit privirea i-am făcut semn dacă e totul ok? M-a fixat. S-a încruntat, apoi a ieșit din clasă. Și, pentru prima dată, a chiulit de la o oră. De la ora mea.
La final am auzit elevii șușotind „wow, Geniul chiulește” și voci de fete completând cu „S-a îndrăgostit, lăsați-l…”. Îmi aminteam de iubirile de liceu, doar nu trecuse atât de mult timp. Tumultoase, nebunești și cu o puternică senzație că nu poți respira fără celălalt.
Pe cât de romantice, pe atât de invalidante. Mă gândeam că nu aș vrea ca Dabiel să sufere din iubire și asta să îi afecteze dispoziția și performanța școlară.
Era un elev valoros, cu un viitor frumos înainte. Nu știam nici dacă l-ar ajuta o discuție, dar m-am gândit să încerc, totuși. Cum spuneam, deja aveam o relație apropiată cu elevii și, uneori, îmi cereau diverse sfaturi sau păreri.
Mi-a venit din nou rândul să am o expresie interzisă și să rămân fără răspuns când, la finalul unei ore suplimentare, l-am rugat pe Daniel să rămână să vorbim.
Nu avea o dispoziție prea veselă, așa că m-am gândit că l-ar ajuta. Nu l-a ajutat și sincer, nici pe mine nu m-a ajutat să văd un Daniel încruntat, care îmi spune „să recunosc că m-am îndrăgostit de tine și să fiu ținta glumelor sau a sfaturilor că sunt tânăr și o să-mi treacă?”
Așa că am revăzut gesturile pe care nu le luam în seamă, atenția lui, ajutorul pe care mi-l oferea mereu, faptul că… era mereu în preajmă. Adevărul este că ceva observasem, dar cum să pun în cuvinte? Cum să mă gândesc la așa ceva?
Într-o primă fază m-am gândit să mă amuze… mulți am avut un prof de care eram îndăgostiți. Cred că vine la pachet cu hormonii din anii de liceu. Iată-mă însă că eram în situație, și nu este deloc simplu.
Nu de alta, dar Daniel lua în serios toată treaba. Era afectat, iar eu voiam cel puțin să îi spun că nu aș râde niciodată de el. Și că anumite sentimente sunt foarte frumoase, dar că relația dintre un elev și un profesor nu este chiar cea mai potrivită.
Cert e că, orice îmi trecea prin cap, suna tâmpit. Ori eram o moralistă, ori îl deprimam sau traumatizam emoțional, ori o dădeam de gard. Nu îmi venea să ignor pur și simplu. Deh, dacă tot l-am întrebat…
Așa că am răsucit problema pe toate părțile. Și astfel am ajuns și la părțile în care Daniel era atrăgător. Iar în anumite momente a trebuit să recunosc față de mine că dacă am fi fost colegi, eram deja îndrăgostită de el.
Dar oare, dacă păstrez distanța din principii morale, înseamnă și că eu nu simt nimic? Da, simțeam. Și știam că e o încurcătură în care nu aș intra niciodată.
Am purtat o discuție scurtă cu Daniel. Am mizat mult pe relația elev-profesor. Pe rolul meu în educația lui și atât. Pe principii și ce e corect. M-a ascultat, mi-a zâmbit și mi-a spus că nu e o toană. Și că ne vom revedea.
I-am zâmbit și eu și i-am răspuns „Cu siguranță! Cine crezi că o să-mi repare calculatorul de acum înainte?” Speram să fie o glumă imbecilă. Dar cu geniile, glumele de grădiniță nu au scor prea bun. S-a încruntat la mine „Zău, să îți repar calculatorul?”.
Am lăsat lucrurile așa și am continuat să predau. Să îi ignor privirea, să o evit, dar să nu reușesc să îl evit și pe el cu totul pentru că nu voiam să simtă vreun disconfort. Dar devenise dificil pentru mine. Știam, iar pentru Daniel, nu era o toană de puștan în plină explozie hormonală. Era îndrăgostit.
În vacanța după încheierea anului mi-a lipsit. Încheiaseră bacalaureatul, Daniel a avut cea mai mare medie pe liceu, iar acum se pregăteau în continuare pentru admitere.
Am încercat să uit și să îmi spun că este o prostie. Că am nevoie de un iubit și că m-au năpădit hormonii pe mine. Am încercat să reiau o relație cu un fost iubit, încă îndrăgostit de mine. Nu a mers. La naiba, mă interesează prea puțin ce crede lumea, dar visam la Daniel.
Acum șase luni am devenit un cuplu. Eu am 26 de ani, iar el 21. Și da, ne-am cunoscut când eu îi eram profesoară, iar el s-a îndrăgostit de mine. Și eu de el, sincer. Dar i-am fost profesoară și atât.
Până acum șase luni, când m-a căutat la școală. Să mă întrebe dacă nu mi s-a stricat calculatorul între timp. Și îmi pare bine că a venit. Și că am curaj să trăiesc o relație… altfel.
Indiferent ce cred alții, viețile ni le trăim fiecare exact așa cum vrem. Habar nu am unde va duce povestea, dar vreau să văd.”
