Este greu să privești meciurile Simonei Halep. Este greu să treci de la euforie (de regulă, după primul set), la amărăciune (la finalul partidelor). Simona începe bine meciurile importante, pare că își poate domina adversara, dar clachează pe final, exact când e la un pas de atingerea gloriei.
După Ostapenko, în finala de la Roland Garros, a urmat Johanna Konta, în sferturile turneului de la Wimbledon. Simona a ratat o nouă șansă, fie că ne place sau nu, și tristețea ne-a cuprins pe toți cei care așteptam o performanță a campioanei noastre. De ce nu putem noi, românii, să forțăm victoria, atunci când suntem atât de aproape de ea, iar adversarii noștri reușesc acest lucru? De ce Ostapenko a avut puterea de a juca totul „la o soartă și-un destin” în finala de la Paris, când totul părea pierdut pentru ea? De ce, la fel ca și Ostapenko, Johanna Konta a jucat mai ofensiv, mai riscant, încercând puncte decisive, iar Simona s-a mulțumit doar să se apere, apelând la defensivă, în locul unei agresivități care, iată, finalmente, îl răsplătește pe cel curajos?
Probabil că e ceva în gena noastră. Să ne amintim că, la fel ca și Simona, naționala de fotbal a României refuză să atace, preferând să se apere, deși jucătorii știu că victoria este singura variantă. Pare-se că nu suntem în stare să ne luăm soarta în mâini și să jucăm totul pe o carte, atunci când situația o cere. Și sunt destule sporturi în care, deși muncim enorm pentru a ajunge la o performanță, clacăm în final, pentru că nu putem să forțăm victoria. Am văzut multe comentarii în care se spune că, totuși, să ajungi la un pas de locul 1 mondial este o mare realizare, iar o finală la Roland Garros nu este la îndemâna oricui. Corect, așa este, dar, oricât am încerca să bravăm, să vedem partea plină a paharului, nu ne putem reprima sentimentul de amărăciune, pentru că vorbim despre două eșecuri, finalmente.
După lecția de tactică ofensivă, de curaj, oferită de Ostapenko în finala de la Paris, iată că și în sfertul de la Wimbledon vedem cum Johanna Konta joacă puncte riscante, o aleargă pe Simona în toate colțurile terenului, în timp ce sportiva nostră returneză mereu pe centru, refuzând să răspundă britanicei cu aceleași arme. Acest sfert de la Wimbledon s-a jucat cu locul 1 mondial pe masă, dar iată că Simona nu poate forța atingerea acestui obiectiv, pentru că adversarele i-au studiat jocul și i-au găsit slăbiciunile. Johanna Konta, mai mult ca sigur, a revăzut de 100 de ori finala de la Paris și a știut cum poate fi învinsă Simona. De ce aceste sportive pot să adopte măsuri riscante, care se dovedesc finalmente câștigătoare, de ce ele pot avea o atitudine de învingător, iar Simona nu poate trece acest prag al blocajului psihic?
Nu este vorba de determinare, sau de lipsă de ambiție, nu putem să-i reproșăm Simonei faptul că nu vrea, am fi absurzi, pentru că muncește enorm la fiecare partidă. Ce vrem să vedem este că își poate asuma riscuri, atunci când situația o cere, fără să-i pese de consecințe. Și pentru cei care cred în ea, în ciuda acestor eșecuri, ar fi mult mai reconfortant să o vadă că forțează victoria, în loc să o aștepte. În sport, la fel ca și în viață, sunt momente pe care trebuie să le abordezi cu curaj, cu acea doză de nebunie și inconștiență care poate face diferența. Succesul, victoria, este de cele mai multe ori de partea celor curajoși, nu a celor care, deși depun eforturi, nu știu să forțeze destinul. Nu poți juca mereu așteptând greșeala adversarului. Acesta poate greși de câteva ori, dar nu va greși mereu, iar jocul la așteptare nu va fi niciodata apanajul unui mare campion. Deși acum suntem triști, noi încă așteptăm o mare victorie a Simonei, și vrem să vedem că abordează un turneu de Mare Slam cu agresivitate, jucând riscant, curajos, mergând, așa cum se spune, „pe mâna ei”. Baftă Simona!
Cristian Huluban