Nicolae Scrob s-a născut la Neagra, acum Poiana Vadului, la mijlocul veacului trecut. Familia sa avea o gospodărie sus, pe dealuri, de pe urma căreia își câștiga existența și care le permitea să îi crească pe Nicolae și pe sora sa, cu doi ani mai mare, Otilia.
În zona aceea de la Vadu Moților s-a păstrat pentru multă vreme tradiția din străbuni a jocului. Flăcăii merg în Săptămâna Patimilor, în Joia Mare, pe munte, unde cioplesc o toacă nouă. Acolo se fac focuri și se cântă. Este toaca din care se bate în Vinerea Mare. Se pocnește zilnic, până în Sâmbăta Paștilor, pentru a alunga spiritele, apoi, după ce se cântă „Hristos a înviat”, se merge la cimitir, unde se ciocnesc ouăle. Obiceiurile țin până în lunea de Paști, când se dă drumul petrecerii, care ține până în Miercurea Luminată.
Dacă Nicolae era un flăcău de lume, căruia îi plăceau petrecerile, în schimb, sora sa, Otilia, sfioasă și retrasă, simțind iubirea arzătoare a lui Dumnezeu, la vârsta de 16 ani a fugit la mănăstire. Spre lavra Sfântului Ghelasie și-a îndreptat pașii și tânăra Otilia Scrob.
Fiind singura fiică și cea care ajuta în treburile gospodăriei, familia a fost foarte necăjită de plecarea ei și l-au trimis pe tânărul ei frate să o întoarcă din drumul pe care apucase, cel al vieții monahale, și să o redea părinților. Nicolae, flăcău voinic, a mers pe urmele surorii sale, a smuls-o de lângă racla Sfântului Ghelasie și a adus-o cu forța înapoi acasă…
Această întâmplare și nefericirea surorii sale care, îl vor marca pe tânărul Nicolae, care va căuta să uite repede de acest episod, aruncându-se în brațele jocurilor și ale alcoolului. Era un tânăr vajnic, muncitor, dar, din păcate, avea o patimă grea: cea a alcoolului.
După o vreme, s-a însurat și a venit pe lume o fetiță, căreia i-au pus numele Ileana. Din păcate, patima alcoolului îl stăpânea complet. La scurt timp, din cauza aceasta, căsnicia s-a destrămat. Fiica Ileana a crescut departe de dragostea tatălui, pe care însă continua să îl viziteze.
Nicolae și-a refăcut viața cu o femeie harnică, Măriuța, care îl ajuta mult la treburi, și curând i s-a mai născut un copil, de data aceasta un băiat. O vreme, totul a mers bine, căci era om harnic, dar demonul băuturii nu-l slobozea, și el era prea slab să lupte.
La vremea aceea, Nicolae lucra la Târsa, în comuna Avram Iancu.
Într-o bună zi, părintele Fit a intrat în vorbă cu el și l-a rugat să îi tocmească ceva la gardul bisericii. Când Nicolae a venit, aducând și o căruță de materiale, acesta l-a întrebat dacă nu ar vrea să vină cu familia duminică la el, la parohie.
Atunci Nicolae i-a povestit necazul pe care îl are cu soția și cum a bătut-o. Și a venit duminică, așa cum îl chemase părintele, dar de unul singur…
Părintele l-a întrebat dacă nu vrea să se spovedească, însă Nicolae a răspuns „ba”; la fel și a doua oară, abia a treia oară când a mers s-a spovedit și, odată cu spovedania, cu pocăința, prin lucrarea dumnezeiescului har, a scăpat de demonul băuturii.
S-a întors ispășit la soția sa, pe care a rugat-o în genunchi să îl ierte. Ea l-a iertat, și de atunci el și-a schimbat întreaga viață.
Dar consecințele tinereții destrăbălate, ale vieții petrecute în patimi, sub imperiul băuturii, nu au pregetat să apară. După o vreme, Nicolae a început să se simtă din ce în ce mai rău, și, în cele din urmă, s-a hotărât să meargă la doctor, la rugămințile familiei. Avea ciroză, iar cancerul la ficat era în metastaze.
Vestea a căzut ca un trăsnet pe capul lui Nicolae, care avea atunci abia puțin peste 30 de ani. După spusele doctorului, nu mai avea de trăit decât două săptămâni. Confruntarea cu moartea i-a schimbat, dintr-odată, întreaga perspectivă. Ce greșise în viața aceasta? Cum se comportase cu sora sa, cu părinții? De ce se despărțise de soție?
Nicolae și-a luat capul în mâini și a început să plângă ca un copil. Până atunci se simțise de neînvins, credea că i se cuvine totul și că putea face totul. Era un om tânăr și puternic și iată, acum, în floarea vârstei, se vedea răpus de cancer. Îi rămăseseră doar două săptămâni de trăit pe pământ. Ce să facă mai întâi în aceste două săptămâni? Să-și rânduiască gospodăria? Să-și vadă copiii și să îi îmbrățișeze pentru ultima oară? Să își revadă încă o dată întreaga familie? Să-și sărute părinții și sora și să le dea vestea tragică?
Pentru întâia oară a început să-și revadă viața și să își dea seama unde greșise. Totuși, nu voia să moară, nu era pregătit. „Dă-mi, Doamne, vreme de pocăință!”, s-a rugat atunci cu lacrimi fierbinți. „Dă-mi, Doamne, vreme să îmi văd copiii mari!” Și-a amintit de…
Lăsându-se înduplecat de lacrimile părinților și ale surorii mai mari, la sfatul mamei sale, a acceptat să alerge la un duhovnic. Mănăstirea cea mai apropiată se afla la Râmeț. Nu știa la care duhovnic să alerge. Care părinte era făcător de minuni? În toată țara se dusese vestea unui părinte ce trăia într-o mănăstire din Moldova, la Sihăstria, dar era departe tare de ei. Totuși, când viața îți este în pericol, ce nu face omul să își capete tămăduirea? La nevoie, aleargă o țară întreagă.
Cu credință fierbinte și cu lacrimile pocăinței în ochi, Nicolae a dat fuga la…
Părintele Cleopa: „Nu vei muri, vei trăi, dar schimbă-ți viața!”
Ajuns în dreptul chiliei, a găsit o mulțime de oameni care așteptau să își spună păsul. Păsul fiecăruia era cel mai important. Oare pe cine va alege părintele Cleopa când va deschide ușa chiliei?
Dintr-odată, iată că, după o așteptare încordată, s-a deschis ușa și în prag s-a ivit un călugăr destul de vânjos, înaintat în vârstă, dar nu foarte bătrân. A privit la și prin oamenii strânși în fața chiliei și a chemat pe unul. Pe Nicolae l-a lăsat să aștepte, să își revadă păcatele și să se gândească la ce are de spus.
Dar Nicolae, văzând mulțimea care aștepta vindecare pentru diverse probleme, unii poate erau chiar pe moarte, ca și el, își concentrase tot ce avea de spus într-un singur gând:
„Doamne, greșit-am la cer și înaintea Ta, dar de poți ceva, vindecă-mă!”
Își amintea de textele Scripturii pe care mama și sora sa i le citeau cu multă evlavie în copilărie și de vremurile când asculta de ele.
În sfârșit, ușa se deschide iarăși și în prag apare părintele Cleopa, care îl strigă pe Nicolae. Rămâne multă vreme înăuntru și sub epitrahilul părintelui, plânge ca un copil, dar simte că viața renaște în el. E taina sau puterea pocăinței. Părintele asculta tot ce avea de spus, îl mai și mustra din când în când, dar la sfârșit îi spune:
„Nu vei muri, vei trăi, dar schimbă-ți viața!
Cu lacrimi în ochi, Nicolae îi sărută dreapta părintelui, apoi se împărtășește cu Sfântul Trup și Scumpul Sânge al lui Hristos, Cel care e adevăratul Doctor al sufletelor și al trupurilor, și pleacă de acolo un alt om, un om transfigurat, preschimbat de harul lui Dumnezeu primit în taina pocăinței, la rugăciunile duhovnicului Ilie Cleopa, „un stârv”, cum se numea pe sine însuși.
Bucuria începuse să înmugurească și să înflorească în sufletul lui ca o floare de mare preț și ar fi vrut ca în ea să cuprindă lumea întreagă, ca de harul acesta să se împărtășească întreaga familie, toți prietenii și tot satul să devină casnici ai lui Dumnezeu.
Și, într-adevăr, s-a vindecat.
Această întâmplare l-a apropiat și mai mult de Dumnezeu. A devenit un om al lui Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului, apostolul mulțimilor. A început să îi mulțumească în toate zilele vieții sale lui Dumnezeu pentru minunea pe care o lucrase cu el și la care ar fi vrut să îi facă părtași pe toți cei dragi lui.
O durere mai rămăsese, însă, în sufletul lui Nicolae, în privința surorii sale, Otilia, pe care fusese nevoit, la cererea părinților, să o întoarcă din drumul pe care apucase pentru a deveni mireasa lui Hristos. S-a hotărât să îndrepte și acest lucru și, după ce părinții s-au stins din viață, Nicolae a luat-o pe Otilia și a dus-o la vatra pustnicească de la Subpiatră, unde petrece și acum în rugăciune.
Astfel, boala l-a schimbat pe Nicolae și l-a întors de pe drumul păcatului pe care apucase.
Consătenii lui Nicolae și locuitorii din împrejurimi își amintesc cu mult drag de pelerinaje și continuă să le organizeze, deși Nicolae s-a stins din viață în urmă cu câțiva ani, la mai bine de 20 de ani de când i se spusese întâia oară că ar fi trebuit să plece la Domnul.
Sămânța sădită de el în sufletul locuitorilor din zonă a dat rod și rodește încă. Nicolae și-a înmulțit talantul primit de la Dumnezeu în taina spovedaniei și a adus și alte oi rătăcite în staulul Domnului. El s-a săvârșit liniștit, lăudând în toate zilele vieții sale pe Dumnezeu.
