Nu a trecut nici un an de la nunta noastră şi eu sunt cu gândul la altul, nu la soţul meu. Mi-a căzut cu tronc cel mai bun prieten al soţului meu şi nu mi-l pot scoate din minte. Deşi m-am căsătorit din dragoste, şi nu pot să spun că nu-mi mai iubesc bărbatul, trebuie să recunosc că deseori îmi fuge gândul la prietenul lui, iar câteodată mă surprind gândindu-mă la el în timp ce fac dragoste cu cel căruia îi port numele. Sunt blocată într-o dilemă din care mi-e frică să ies spunând adevărul, pentru că asta ar însemna să-i pierd pe amândoi.
Prietenia mea cu Iustin, soţul meu, durează din liceu. Tot de atunci datează şi prietenia lui cu Viorel, cavalerul nostru de onoare. Ei doi au fost şi în armată împreună, iar Viorel a fost nelipsit la petrecerile noastre. Am mers împreună în excursii, ca adolescenţi, apoi am făcut Revelioane împreună, am ieşit deseori la bere în oraş în grup şi tot aşa. Nu pot să spun, aşadar, că la nuntă îl vedeam pentru prima dată pe Viorel, dar în acel moment, când l-am văzut la altar alături de Iustin a fost aşa ca o străfulgerare, un gând cum că mi-aş fi dorit ca el să fie mirele.
De atunci am continuat să-l văd cu alţi ochi pe Viorel. Eram mai atentă la glumele lui, la modul de a pune anumite probleme şi la modul cum vede el relaţiile cu femeile. Mi se pare de multe ori că mă priveşte cumva special, şi în momentele mele de maximă paranoia mă gândesc eă el e singur pentru că şi el tot la mine se gândeşte.
Deşi nu am avut niciodată vreo discuţie cu el despre sentimentele mele sau despre potenţialele lui intenţii (poate doar în capul meu) nici nu mi-aş imagina vreodată că aş putea să aduc vorba despre aşa ceva. Mi-ar fi şi ruşine numai la gândul că poate totul e în capul meu, dar mai mult decâ atât îmi e clar că aş strica tot ce am construit alături de Iustin în viaţa noastră, de mai bine de zece ani de când ne cunoaştem.
Dacă stau să mă gândec, practic şi pe Viorel îl ştiu tot cam de atunci, şi nu pricep de ce am început brusc să-l văd cu alţi ochi abia anul trecut, la nunta noastră, când a stat alături de mine la altar.
Niciodată nu a fost vreo apropiere între noi sau vreun gest din partea lui prin care să mă facă să mă gândesc că ar nutri ceva pentru mine. El e un tip destul de zeflemitor în general şi poate de aceea e singur. Tinde mereu să ia femeile peste picior şi tratează viaţa mai în glumă. Deşi se apropie şi el de 30 de ani nu dă semne că ar vrea să se stabilească, să-şi facă o familie şi nici nu l-am văzut vreodată îndrăgostit. De multe ori a venit la diverse ocazii cu câte o fată, dar nu l-am văzut şi a doua oară cu aceeaşi.
Poate de aceea mă simt şi atrasă de el, mă gândesc că poate îmi place exact felul ăsta mai relaxat al lui de a se purta cu oamenii. Faptul că e veşnic un mascul dorit, dar niciuna nu reuşeşte să pună mâna pe el.
Pe de altă parte, e drept că relaţia mea cu Iustin e aşa de veche, încât uneori suntem ca doi pensionari. Îl iubesc, nu încape vorbă, este primul meu bărbat, şi cel cu care vreau să fac copii, dar când mă gândesc şi la Viorel parcă simt aşa un fluture stingher în stomac. Simt bucurie de câte ori îl văd, sunt mai atentă cu detaliile atunci când mă pregătesc pentru o ocazie la care ştiu că va fi şi el, iar în preajma lui – de când am început să-l văd cu alţi ochi – mă comport timid, ca o proastă. Parcă mi-e teamă să mai spun ceva, deşi înainte eram eu însămi la fel cu toată lumea, de frică să nu cumva să mă creadă proastă.
Sursa: eva.ro
