Când am ajuns l-am văzut cum stătea întins pe pat cu o cruce în mână. Datele obiective arătau o stare de șoc în care se afla pacientul. Tensiunea era joasă, bolnavul era palid și rece și suferea dureri enorme. Cu toate astea părea calm și nu se împotrivea deloc.
În acest calm nu era nici o tensiune, nici o falsitate. Și m-a surprins prima lui întrebare. El a întrebat: „Ați avut multe chemări? Ați reușit să mâncați?”. Adresându-se către soția sa, a continuat: „Maria pune-le ceva de mâncare”. În continuare în timp ce îi făceam cardiograma și îi puneam perfuzie, am și chemat echipajul de terapie intensivă. Între timp preotul ne întreba unde locuiam și cât timp ne lua să ajungem până la serviciu. Ne-a mai întrebat cu un glas slab câți copii avem și câți ani au.
El își făcea griji pentru noi atâta timp cât îl îngrijeam și încercam să-i ușurăm suferința. El înțelegea clar după expresia fețelor noastre, neliniștea soției și după cuvântul pronunțat de noi „infarct”, că situația era gravă. M-a șocat capacitatea lui de autocontrol. Peste cinci minute bătrânul se stinsese din viață.
Am rămas cu un sentiment straniu după această întâmplare. Cel mai des lucrurile nu decurg așa. Frica paralizează voința pacientului. Ei se gândesc doar la ei și la starea lor, atrag atenție la cele mai mici schimbări ale organismului și până în ultimul moment se țin de orice posibilitate de a trăi. Orice, doar să mai trăiască.
În casele în care nu este loc de icoane și cruci, dar în schimb sunt televizoare de ultimă generație și nu te lasă să intri până nu îți scoți pantofii din picioare, chiar dacă starea bolnavului este gravă. Se întâmplă ca bolnavii să facă crize de isterie în ultimele momente, să geamă, să se zbată în pat și să caute în ochii sau în glasul medicilor speranța iluzorie a unui miracol de vindecare.
Acești bolnavi care agonizează atât de mult înainte de a intra în starea de inconștiență, pur și simplu îi sfâșie de durere pe cei apropiați, datorită fricii lor. Medicii rămân istoviți după un asemenea caz. Și nu din cauză că nu au depus tot efortul de a salva muribundu-l. Ci datorită puterii ce a avut-o moartea asupra omului. Și astfel rămânând cu un profund sentiment de pustietate și dezorientare.
Aceeași situație se poate întâlni și într-o casă plină de icoane și literatură religioasă. Unde bolnavul în loc să ia medicamentele prescrise de medic bea apă sfințită cu litrii.
Și totuși, după moartea acelui preot am rămas cu un sentiment liniștit de pace și bucurie. Acolo moartea nu a învins…
Sursa Perfect Media
