Părintele Porfirie Kavsokalivitul a fost unul dintre cei mai mari făcători de minuni ai ortodoxiei, din toate timpurile. Contemporan cu părintele Arsenie Boca (s-a născut în 1906 și a trecut la Domnul în 1991), el a împărtășit cu Sfântul Ardealului harisma înaintevederii, dar și darul tămăduirii bolilor fără leac. De-a lungul timpului s-au strâns nenumărate mărturii pentru miracolele sale. Pe câteva dintre cele mai importante vi le istorisim chiar acum:
Toată viața a suspinat după sihăstrie. Să fie singur, neștiut de nimeni, liber să îl slăvească pe Dumnezeu. Dar soarta a hotărât altfel. Deși s-a călugărit în Muntele Athos, la Kavsokalivia, unde se nevoiesc pustnicii aghioriți, pronia l-a adus să slujească în mijlocul Athenei, chiar în piața Omonia, cea mai aglomerată zonă a capitalei Eladei, unde să fie asaltat de mii de oameni. Toți veneau la el după un cuvânt bun, după o rugăciune sau după o tămăduire. Și nimeni nu pleca nealinat. Deși la bătrânețe aproape orbise, cu ochii duhului a fost în stare să vadă un mare izvor, aflat la o adâncime de o sută de metri, în apropierea mânăstirii pe care o înălțase. Și nu numai că l-a văzut, dar a și gustat din el, și după ce s-a convins că apa este bună de băut, a pus să se foreze în acel loc. Și au găsit apă bună, așa cum le spusese sfântul, deși inginerii geodezi, cu priceperea lor, se străduiseră zile în șir fără izbândă.
Când părintele Porfirie pomenea un apropiat, rugăciunea sa era atât de puternică, încât dacă acesta dormea, îl trezea din somn. După moartea lui, ucenicii au povestit că simțeau rugăciunile cuviosului sub forma unor curenți electrici sau a unui cutremur care îi ridica din pat, chiar și la miez de noapte. Cancerele credincioșilor le vedea înainte ca cele mai puternice aparate de investigație să le depisteze. Adesea și-a trimis ucenicii la doctor, spunându-le că sunt bolnavi, deși se credeau sănătoși, pentru că le pătrundea, cu vederea minții, trupul mâncat de boli. Gheorghios Papazachos, un medic cardiolog, profesor universitar, scria: „Specialitatea Cuviosului Porfirie era tele-diagnoza. Vedea cu extraordinară exactitate schimbările ce aveau loc în organismul său, dar și ceea ce se întâmpla cu ceilalți, printre care se aflau și medici. I-a pus diagnosticul de «hipogonadism» unui tânăr doar privindu-l, și pe cel de «fractură de coloană» unei monahii ce se găsea în alt oraș. Sunt mii, poate, cei care au fost diagnosticați astfel de părintele Porfirie, diagnostice care au fost mai apoi confirmate de medici, în mod științific, în urma unor investigații.
Părintele Porfirie avea și un fel aparte de a privi cancerul și vindecarea de el. „De obicei, se îmbolnăvesc de cancer persoanele stăpânite de confuzie sufletească, oamenii neliniştiţi, cei chinuiţi de diverse întâmplări şi cei supuşi unor presiuni. Când păţeşti ceva şi ţi se spune că ai cancer, trebuie să te încredinţezi cu totul iubirii lui Dumnezeu. Trebuie să te linişteşti, să te calmezi, să iubeşti lumea, să iubeşti totul. Să fii doar iubire şi doxologie a lui Dumnezeu. Când te vei apropia de Dumnezeu, ţi se va sfinţi sufletul şi se va aşterne pacea, sistemul simpatic şi cel parasimpatic, ca şi întregul organism, se vor linişti, iar cancerul, chiar dacă nu se va vindeca, cel puţin va rămâne în acel stadiu.
Când rugăciunile unei mame se împletesc cu rugăciunile sfântului
„Mamă, mi-a apărut o umflătură lângă ureche”. Fiul avea deja 28 de ani, dar inima ei de mamă, care se zbătea la orice umbră a sorții, a înghețat de frică. I-a spus să meargă la doctor, el a ezitat, așa că l-a luat de mână și l-a dus chiar ea. Cuvântul medicului a căzut ca o ghilotină, cuvânt greu, cuvânt pe care nimeni și mai ales nicio mamă din lume nu ar dori să îl audă – cancer. „Este un caz clasic de tumoră la parotidă”, i-a spus doctorul. „Starea fiului dumneavoastră este foarte gravă. Trebuie să fie operat de urgenţă.” Xenia Giannopoulou ucenicea de mulți ani la părintele Porfirie, căruia i se spovedea, adesea, de problemele pe care i le pricinuiau cei trei fii. „Cu adevărat, ceea ce spunea părintele era de la Dumnezeu, de parcă L-ai fi văzut pe Creator dinaintea ta. Aveam deplină încredere în vorbele sale. Nu m-am îndoit niciodată.” Dar acum era vorba de viață sau moarte. Moartea cea mai cruntă, moartea copilului tău, în plină tinerețe. Xenia a alergat la părintele Porfirie ca la ultima nădejde, de parcă toată lumina vieții ei atârna de cuvintele lui. Sfântul a privit-o liniștit, apoi i-a spus simplu:”O să ne rugăm.” Doar atât, câteva cuvinte, dar Xenia nu s-a liniștit. A început să îi spună bătrânului de gravitatea bolii, de urgența operației, de tot întunericul care-i înghițise lumina inimii. Părintele Porfirie i-a spus să-și trimită fiul să se opereze în străinătate, dacă se poate, dar, mai ales, să se roage, să se roage mult, pentru că e nevoie de multă rugăciune în astfel de clipe. „Unde vezi un om, cere-i să se roage pentru fiul tău!”. A plecat în Anglia, împreună cu fiul ei, cu nădejdea că medicii îl pot salva. Veștile au fost însă și mai rele decât în Grecia. Tumora era avansată, intervenția avea să fie dificilă. Fiul Xeniei ar fi putut muri în timpul operației sau ar fi rămas paralizat pentru totdeauna. Chiar și în cazul unei reușite, exista riscul să nu mai poată vorbi niciodată. Părintele Porfirie a sfătuit-o pe Xenia să mai consulte și alți medici. Disperată, mama și-a dus băiatul la încă alți trei specialiști, și toți i-au dat același verdict. Singura scăpare era la Dumnezeu. Au fost programați pentru operație, pe care o așteptau însă ca pe o execuție. Înaintea intervenției, s-au întors în Grecia, pentru că veneau Paștile și pentru că în astfel de clipe, dacă mai exista vreun fir de nădejde, el era doar la Sfântul Porfirie.
Când au ajuns la el, mânăstirea era plină. Au așteptat și s-au rugat tulburați. Vor fi fost purtați, ca toți credincioșii care trec prin încercări, între piscurile nădejdii și prăpăstiile deznădejdii. Când au intrat în chilia sfântului, erau mai mulți ucenici, printre care și un alt părinte, pe nume Fotie. Fiul Xeniei a îngenuncheat în fața bătrânului Porfirie. Și-a pus în poala lui toată durerea, tot chinul, toată neputința. Părintele i-a luat capul în mâini și a început să se roage, apăsându-l, în tot răstimpul, pe gât și pe creștet. „Te doare?”, îl întreba, din timp în timp. S-au cufundat apoi toți cei de față în rugăciune. Apoi sfântul i-a rugat, pe rând, să plece din chilie, chiar și pe Xenia, mama băiatului. În afară de părintele Fotie, nimeni nu a fost alături de băiatul bolnav și de Sfântul Porfirie.
La scurt timp după vizita la mânăstire, Xenia și fiul ei au mers din nou în Anglia, unde băiatul era programat pentru operație. Dar, ce minune! Investigațiile făcute de medici dovedeau că tumora scăzuse atât de mult, încât operația nu mai avea rost. S-au întors în Grecia, iar Xenia a alergat din nou, bucuroasă, la părintele Porfirie. Bătrânul a primit-o și, senin, ca de obicei, i-a spus: „Să nu îți faci griji pentru fiul tău. În fiecare zi mă duc eu însumi şi-i fac cruce peste tumoră”. Maicile din mânăstire au confirmat. Zilnic, în chip miraculos, bătrânul dispărea din chilia lui, pentru ca să apară mai târziu, inexplicabil. Când îl întrebau unde a fost, sfântul le răspundea la fel: „M-am dus să fac cruce peste locul bolnav şi m-am întors”. Iar Xeniei i-a spus: „Să faci bine să te rogi și să ai răbdare”. Xenia a avut. Tumora a dispărut cu totul, fără operație. După vindecarea miraculoasă, băiatul s-a căsătorit și a avut trei copii.
Următoarea minune s-a petrecut la două luni după trecerea la cele veșnice a părintelui Porfirie. Era în 1992. Pe 22 februarie, când Maria I., funcționară într-un oraș din nordul Greciei, a suferit un infarct și a fost dusă în salonul de terapie intensivă al spitalului din oraș. Ea nu știa nimic despre viața sau miracolele Sfântului Porfirie, dar avea o bună prietenă, o monahie, care fusese foarte apropiată de bătrân. Când doamna Maria a suferit infarctul, măicuța tocmai revenise de la mânăstirea întemeiată de sfântul Porfirie, așa că a trimis la spital o sticluță cu untdelemn de la candela care ardea neîncetat în chilia lui. Se apropia ziua de 26 februarie, zi în care biserica ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Porfirie al Gazei, patronul spiritual al Cuviosului Porfirie Kavsokalivitul, așa că maica s-a gândit să-i facă un parastas. S-a trezit dis-de-dimineață și, pe când lumina se lăsa încă așteptată, s-a apucat să frământe coliva. Cu fiecare bob de grâu pe care mâinile ei harnice îl amestecau cu mirodenii, mintea ei frământa o rugăciune plină de dragoste către părintele Porfirie Kavsokalivitul, pe care-l iubise mult. Îl ruga, în primul rând, să-i tămăduiască prietena, care se zbătea între viață și moarte, în secția de terapie intensivă a spitalului. Chiar la acea oră, doamna Maria I. a văzut cum din penumbra salonului se desprinde o figură de preot venerabil. Prin ceața suferinței, s-a gândit că este, poate, preotul ei duhovnic. „Nu sunt părintele pe care-l aștepți”, i-a spus bătrânul călugăr cu părul și barba strălucind argintiu. Apoi a surâs ușor, a binecuvântat-o și a mers și la celelalte opt paturi din salon, pentru a-i binecuvânta pe ceilalți bolnavi. „Părintele părea că nu atinge podeaua”, avea să-și amintească doamna Maria, „iar mersul îi semăna mai degrabă cu o plutire uşoară. Nu a ieşit pe uşă, ci a dispărut pe fereastră!”. Vedenia (cred că o putem numi așa) a zguduit-o din rărunchi. Nu știa cine fusese vizitatorul misterios, dar, ceea ce putea să spună cu mâna pe inimă era că, după apariția sa, a simțit că se eliberează de o ciudată presiune interioară. Știa, pur și simplu, că s-a vindecat, așa că, în pofida slăbiciunii și a durerilor îndurate, s-a ridicat din pat și a început să umble prin salon. La ora 11, i-au fost refăcute analizele. Nu mai avea nimic! Pentru a fi siguri că doamna Maria e pe deplin sănătoasă, membrii familiei au trimis-o la Londra, pentru o a doua opinie medicală. Verdictul doctorilor englezi a coincis cu cel dat de medicii greci – era pe deplin vindecată. Dar miracolul nu s-a oprit la ea. Într-un chip inexplicabil, și ceilalți opt bolnavi din salon și-au revenit rapid. Evoluția celor nouă bolnavi a fost atât de șocantă pentru comunitatea medicală din Grecia, încât, la puțin timp după aceea, miracolul a fost analizat în cadrul unui congres de cardiologie ținut la Athena. Concluzia acestui congres, redată într-o carte dedicată Sfântului Porfirie de către Gheorghios S. Kroustalakis, profesor de filosofie la Universitatea din Athena, a fost că vindecarea celor nouă bolnavi nu poate fi pusă pe seama niciunui fenomen natural și depășește posibilitățile de explicație ale medicinei moderne.
Miracolul are și un final. Doamna Maria nu știa cine a tămăduit-o. Părintele ce apăruse în salon de nicăieri și dispăruse la fel nu se prezentase. Într-o seară, a auzit limpede o voce care i-a spus: „Mâine vei primi o scrisoare. În plic vei găsi o fotografie. Cel pe care îl vei vedea în fotografie este cel ce te-a vindecat în dimineaţa aceea. Să nu te mai îndoieşti!”. Și, cum a spus vocea, așa s-a și întâmplat. Un ucenic al părintelui Porfirie i-a expediat o scrisoare cu o fotografie a sfântului. În ea, doamna Maria a recunoscut figura bătrânului care tămăduise nouă bolnavi doar cu o binecuvântare. Și tămăduiește și acum, chiar și în clipa în care scriu. Chemați-l și dvs., simplu, din inimă. Va veni cu siguranță, pentru că e unul dintre sfinții noștri grabnic ajutători la vreme de necaz și boală.
