Mesajul postat de mama fetiței lui Liviu Vârciu după ce Carmina s-a mutat de la tatăl ei! Instant au curs sute de mesaje!
Ami Teiceanu este fosta iubită a lui Liviu Vârsciu și, în aceste zile, pare ce amai fericită mamă. Acestu lucru se datorează fiicei sale, Carmina, care s-a întors acasă de câteva luni, în plus, ziua de luni, 7 mai, nu a fost deloc una obișnuită. Fata lui Liviu Vârciu a împlinit frumoasa vârstă de 15 ani, iar Ami i-a transmis pe rețelele de socializare un mesaj extrem de emoționant.
„Dumnezeu să-ți dea înțelepciune! Să fii sănătoasă, să ai parte de tot ce e mai frumos în lumea asta. La mulți ani, viața mea”, a scris Ami Teiceanu pe contul ei de Instagram. Bruneta este cea mai fericită de când i s-a întors fata acasă. Ea și Liviu Vârciu au căzut de comun acord ca adolescenta să nu mai locuiască la București, acolo unde se mutase la liceu, în urmă cu câteva luni.
Despre relația dintre mamă și fiică avem de spus numai lucruri bune. Cele două sunt de nedespărțit, se duc la cumpărături și chiar ies în oraș împreună. Pentru cine nu știe mai bine, ar putea părea că sunt două prietene foarte bune, nu mamă și fiică. În plus, Ami și Carmina seamănă foarte mult iar cea mică îi amintește mereu mamei cât de mult o iubește, chiar și prin comentariile lăsate la pozele de pe Instagram.
CITEȘTE ȘI:
Declarații șoc! Cabral, scos din sărite, a spus tot! Acum știe toată România! „Maimuţa, Congo…” Ce i s-a întâmplat e cumplit
Cabral a povestit în detaliu pe blogul personal prin ce a trecut datorită culorii pielii sale, Prezentatorul TV s-a referit la anumite evenimente de-a dreptul traumatizante din copilăria sa, recunoscând în același timp că fotbalul l-a ajutat să își facă prieteni.
Iată mărturia lui Cabral, care ne arată în ce stadiu se află și România, din acest punct de vedere:
„Sunt un băiat din cartier. Născut, crescut şi trăit în Berceni. Îmi vorbeşti frumos… sunt prietenul tău. Îmi vorbeşti urât… îţi răspund fix cum m-a învăţat cartierul. Şi-ţi promit că n-o să-ţi placă. Şi eram obişnuit să trebuiască să mă apăr singur. Dar atunci, fix în momentul ăla când un alt copil mi-a luat apărarea, am simţit pentru prima dată că… poate chiar de-s diferit, nu trebuie să fiu singur. Pentru că în anii ce au urmat am văzut în cartier cum diferenţele dintre oameni devin graniţe imposibile de traversat. Diferenţele alea simple… de la hainele pe care oamenii le poartă, jargonul pe care-l folosesc, blocul în care stau, gaşca în care-şi cheltuie timpul… ori culoarea pielii. Diferenţele alea simple deveneau la un moment dat nişte prăpăstii de netrecut. Cu o singură excepţie: când jucam fotbal“, a scris Cabral pe blog.
„M-au dat prima oară la şcoala 111. Am stat până în clasa a 2-a… Le-au zis alor mei să mă mute, eram prea bronzat pentru ei. M-au mutat ai mei la 110. A fost bine până într-a patra. Prea mult solar… Apoi m-au mutat la 96. Deja ştiam reţeta… câteva zile de observat de la distanţă, apoi începeau glumiţele cu -alb ca smoala-, maimuţa, Congo… şi tot aşa. Şi au început. În acelaşi ritm, cu aceeaşi răutate ca la celelalte două şcoli. Şi într-o zi s-a întâmplat ceva… am ieşit la sport, în curtea şcolii. Profu’ n-avea de gând să ia aur la Olimpiadă cu noi, aşa că ne-a aruncat o minge de fotbal şi ne-a lăsat în pace. În următoarea pauză mergeam către clasă, când un unul de la altă clasă a urlat după mine „Fugiţi că vine maimuţoiul!“ sau ceva de genul ăsta. M-am întors să-i dau replica, dar n-am apucat. Unul dintre băieţii din clasa mea a urlat tare, cu pasiune şi supărare: – Băăă, lasă-l în pace, e din echipa mea de fotbal!“, a povestit Cabral.
Sursa: libertatea.ro
