Listele uriașe de semnături pentru ca un partid sau un candidat independent să poată participa la alegerile europarlamentare reprezintă un obstacol anti-democratic, prin care românilor li se blochează dreptul de a fi aleși și de a alege pe oricine vor. Pragul a fost decis în anii 1990, la întâmplare.
Un partid trebuie să strângă 200.000 de semnături pentru a se putea înscrie în alegerile europarlamentare. Pentru un candidat independent, situația este și mai complicată: trebuie să adune 100.000 de semnături ca să fie acceptat de biroul electoral.
În afară de PSD și PNL, care au număr mare de membri și organizații răspândite la toate nivelurile administrative, inclusiv în mediul rural, celelalte partide se chinuie să adune listele uriașe de semnături.
Situația a fost complicată de comasarea alegerilor, pentru că trebuie strânse în același timp semnături pentru alegerile locale (1% din numărul de alegători din localitate) și pentru europarlamentare.
Mai mult, încrederea populației în politicieni este la cele mai scăzute niveluri din ultimii 30 de ani, prin urmare mulți sunt reticenți să-și dea datele personale (este obligatoriu să fie menționate seria și numărul cărții de identitate) unor necunoscuți, pe stradă.
Din informațiile PRESShub, chiar și USR, care are deja experiență cu astfel de acțiuni, strânge cu greu cele 200.000 de semnături necesare. Situația este și mai complicată pentru candidații independenți, care nu au întotdeauna forța financiară și logistică de a aduna 100.000 de semnături.
Partidele și candidații au ca termen limită 10 aprilie pentru a se înscrie în alegerile pentru europarlamentare.
Uniunea Europeană nu prevede nimic despre modul în care se nominalizează candidații, acest aspect fiind lăsat la libera alegere a statelor membre.
În aceste condiții, România este țara cu… CITESTE CONTINUAREA AICI.
