Povestea uimitoare a unei femei care s-a căsătorit de trei ori, iată ce s-a întâmplat cu al treilea soț și cine erau primii doi:
Sunt la a treia căsnicie, dar acum pot băga mâna în foc că voi rămâne alături de Lucian, soțul meu până la adânci bătrâneți. Dacă vă îndoiți de spusele mele, vă rog să-mi citiți scrisoarea…
Dacă nu m-ar fi îndemnat soțul meu, nu v-aș fi scris. El m-a văzut într-o seară cu revista în mână și m-a întrebat ce citesc. I-am spus câte ceva despre revista dumneavoastră. Tocmai citeam scrisoarea unei doamne, în care povestea cât de mult crede în destin și că toate din viața ei au fost conduse de întâmplare. Atunci, soțul meu, Lucian, mi-a zis:
— Dacă vrei, scrie-le tu ce înseamnă cu adevărat împlinirea destinului. Că doar așa ți s-a întâmplat ție… Or să rămână oamenii cu gura căscată!
Am crezut că glumește și m-am uitat la el într-o doară.
— De ce te uiți așa la mine? Nu glumesc!
— Nu știu ce să scriu. Nu prea am trimis scrisori la viața mea. Dacă nu nimeresc vorbele?
— Ei, nu le nimerești… Pune-le întâi pe ciornă și vezi cum sună. După aia, le transcrii pe o altă foaie și le trimiți.
Povestea adevărată a vieții mele începe așa: mă numesc Manole Daria și sunt din Drăgășani. Aici locuiesc acum, împreună cu soțul meu și cu cei doi copii, ambii băieți. Dar m-am născut într-un sat, mai departe de Drăgășani. In satul meu, ca și în cele din jur, exista un obicei. Fetele mari, bune de măritat, trebuiau să ia de la războiul de țesut ultima joardă rămasă între ițele urzelii. Când se termina urzeala și se strica războiul, fetele luau joarda asta și, în aceeași zi, după ce se întuneca, trebuiau să meargă într-un loc mai izolat. Aici, cu joarda în mână, se urcau pe o movilă de pământ și spuneau așa: „Primul nume auzit, acela-ți va fi sortit!”. După aceea, așteptau. Primul bărbat pe al cărui nume îl auzea strigat fiecare fată avea să îi fie ursit.
Când am împlinit optsprezece ani, am făcut și eu așa. Pe când strica bunica mea războiul de țesut, am luat ultima joardă. În fundul curții noastre, lângă o salcie, era o ridicătură de pământ. Seara, după ce s-a întunecat, cu joarda în mână, m-am urcat pe movilă, am rostit cuvintele acelea cu glas tare și am așteptat. Nimic. Se vedea lumină pe la case, dar pe-afară nu era nici țipenie de om. Am mai stat eu ce-am mai stat, când aud cum se deschide o ușă și o femeie strigă:
— Ioane! Aurele! Luciane! Haideți la masă!
Era o vecină văduvă de mulți ani, care crescuse singură trei băieți. Atâta vreme trecuse de când îi murise bărbatul, că oamenii din sat nu-i mai spuneau pe nume, ci Văduva. I-a strigat pe băieți o singură dată și a intrat în casă.
Dar pentru mine nici nu trebuia să-i strige de mai multe ori. „Te pome-nești că o să am trei bărbați!”, m-am gândit. Tot eu mi-am făcut curaj: „Lasă, că o întreb pe mama”. Am dat fuga în casă și i-am zis ce-am auzit.
— Vai, fata mamii, ai să te măriți de trei ori…
— Ba poate doar cu unul din ăștia trei…
— Așa să fie, dar, dacă ai auzit-o pe Văduvă că și-a strigat băieții, vei avea trei bărbați…
— Da’ nu se poate să mă mărit doar cu unul de trei ori?
— Cum adică?
— Adică să mă despart și să mă împac cu el de trei ori.
— Nu știu, fată. Da’ nu lua și tu asta prea în serios. Cine știe cum va fi?
— Cum să nu o iau în serios? Tu n-ai făcut așa când erai tânără?
— Ba da.’
— și ce nume ai auzit?
— Pe al lui taică-tău!
— Vezi?
I-am spus și bunicii ce am auzit.
— și de ce te amărăști atâta? Acum știi cum îi cheamă: așteaptă-i să vie la tine!
Primul a venit, așa cum era de așteptat, Ioan. Nu prea ne știam, nu vorbiserăm de multe ori, mai mult din vedere. A intrat în curtea noastră cu colindul de Crăciun, împreună cu alți flăcăi. I-am luat seama din pragul ușii, unde stăteam și mă uitam la toți. După aia ne-am întâlnit la petrecerea de Anul Nou, care s-a dat în casa preotului din satul nostru. Aici ne-am strâns toate fetele și toți băieții la dans, mâncare și băutură până dimineața. Doar cei necăsătoriți aveau voie la petrecerea asta. Despre noaptea de Anul Nou, părintele zicea: „Lasă-i să se adune la casa mea, că asta înseamnă noroc de cununii multe”. știa popa ce știa… Ioan s-a prins de inima mea. La petrecere, mi-a plăcut că era printre puținii băieți care nu se îmbătaseră. Mai știi, Doamne ferește, tu, ca fată, când ai nevoie să te apere o mână de bărbat? Dacă se ia cineva de tine și al tău e beat criță, trebuie să te descurci de una singură. Atunci, la ce bun băiatul de lângă tine?
Ne-am aruncat eu și Ioan ocheade, m-a mai luat la dans, ne-am mai plimbat pe-afară, ca să ne mai răcorim puțin… Miezul nopții ne-a prins pupându-ne cu foc în mijlocul sălii de dans și urându-ne: „La mulți ani!”. Atâta ne-a fost greu: începutul. De atunci, în fiecare seară, pe la opt, când cădea întunericul, Ioan mă fluiera să ies la poartă. Când vedeam pe ceas că se apropie ora, ciuleam urechile. Dacă eram chiar atunci prin obor, la vite, și nu-l auzeam, venea mama după mine: „Vezi că te fluieră băiatul ăla!”. Lăsam treaba și mergeam iute la el. N-aveam voie să plec din fața porții nicăieri. La noi în sat, așa-i obiceiul: o fată nu intra în casa băiatului decât după nuntă. Nici în grădină sau în șură nu mergeam, că o mai pățiseră câteva fete. Acolo le-au doborât băieții la pământ și le-au batjocorit. Le-au luat până la urmă de neveste, dar după ce s-au rugat de ei familiile fetelor, cu cerul și cu pământul. și căsătoriți, tot le-au reproșat muierilor că s-au lăsat ușor pe mâna lor…
Astea nu erau zvonuri, erau adevăruri care circulau printre noi, fetele, întâmplări de care să te ferești ca de foc. Cum și printre băieți circulau povești despre ce fată se lăsa pipăită de bunăvoie. Așa e la sat: locul mic și bârfa multă! Dar știam că, dacă aș fi făcut un pas greșit, îmi făceam de rușine părinții și mă lua în râs tot satul. Ioan mi-a zis în câteva rânduri să ies noaptea din casă și să ne vedem în fundul curții. Dar eu i-am zis că nu pot. Dacă voia să ne giugiulim ca doi porumbei, o puteam face și la poartă. Eu noaptea din casă nu ies! Acum, nu știu dacă n-a mai putut el răbda sau ce s-a întâmplat, că, într-o zi, mi-a spus:
— Dario, zi-i mamei tale că duminică vin cu ai mei la tine, să te pețim.
— și de ce să-i zic eu?
— Păi cine?
— Tu! Intră-n casă și spune-le tu! L-am luat de braț și l-am tras după mine. Părinții mei erau pe prispă. Când ne-au văzut că intrăm în bătătură amândoi, s-au cam mirat. Cine știe ce credeau că avem să le spunem?!
— Bună seara, nene Ioachim! Sărut-mâna, dadă!
— Să trăiești, Ioane! Ce-i cu tine?
— Am venit să vă spun că mie-mi place fata dumneavoastră și, dacă mi-o dați și vrea și ea, m-aș însura cu ea…
Mama n-a zis nimic. S-a uitat la tata.
— Măi băiatule, dacă zici tu așa, e bine. și ce vrei să faci?
— Duminică vin cu ai mei s-o pe-țesc. Până atunci, vă sfătuiți și dumneavoastră…
— Bine, mă, Ioane…
Ai mei atât m-au întrebat:
— Daria, vrei să te măriți cu băiatul ăsta?
— Da, vreau!
— Atunci, duminică stabilim nunta! și uite așa m-am măritat cu primul bărbat. Cine putea crede că nu va fi și ultimul? După nuntă, ne-am mutat la familia lui. Socrii se purtau cu mine ca și cu fata lor, nu aveam nimic să le reproșez. Dar Ionel pleca dimineața la serviciu și venea seara beat criță. În fiecare seară era la fel. Dacă am văzut eu că nu se schimbă nimic, am vorbit cu soacra mea:
— Cât am fost noi prieteni, nu l-am văzut niciodată beat. Am mers la che-furi, stăteam seară de seară la mine la poartă. Nici nu mirosea a băutură…
— Te crede, mama, da’ cum pleca de la tine trecea pe la cârciumă… Cumpăra băutură și bea acasă, ca să nu-l vadă lumea din sat. Bea până cădea din picioare. Noi i-am zis că nu-i bine ce face… Băutura mulți oameni a stricat și multe căsnicii… Da’ el spunea că, atunci când s-o însura, se lasă de băut. Acum, deh, nu mai poate să se lase…
După doi ani, ne-am despărțit. Atât am suportat să stau alături de un bărbat pe care-l vedeam treaz numai dimineața, înainte să plece la muncă. M-am întors acasă la părinții mei și m-am angajat în Drăgășani, unde făceam naveta zilnic. Mi-era rușine să mai dau ochii cu lumea din sat, așa că îmi convenea să plec dimineața cu autobuzul și să mă întorc seara târziu.
Să nu ziceți că nu există destin: pe șoferul autobuzului îl chema Aurel. Din prima zi când m-am așezat pe locul meu, am auzit că toată lumea îl strigă așa, dar m-am gândit: „Sunt mulți bărbați cu numele ăsta… Iar eu n-o să mă mărit decât cu unul dintre ei și nu cred că-i șoferul”. După șase luni însă, m-am măritat chiar cu acel Aurel!
Nici nu a fost greu: mă lua zilnic de acasă și mă aducea înapoi. Uneori, seara, rămâneau câțiva oameni în toată mașina, iar el mă chema pe scaunul de lângă el, să mai vorbim. Azi așa, mâine așa, până m-a invitat într-o duminică în oraș. Am fost la un restaurant unde am mâncat mititei și am băut bere, apoi ne-am dat în lan-țuri, la un bâlci. Când s-a făcut seară, mi-a zis:
— Nu te mai duce acasă… Rămâi la mine peste noapte și ne întoarcem amândoi mâine.
Avea o garsonieră, într-un bloc cu patru etaje. Am rămas la el peste noapte și am făcut ce puteau face o femeie și un bărbat singuri. Nu m-a speriat asta, că doar nu era prima oară. știam foarte bine cum e.
De-acum, eram femeie în toată firea, stăpână pe viața mea. Cel mai mult mi-a plăcut cada din baie. Mi-am umplut-o cu apă și am presărat sare parfumată, dintr-o sticlă mare. S-a colorat apa, a făcut spumă și mă gândeam că arăt ca o sirenă.
A doua zi, când am ajuns acasă, ai mei nu erau îngrijorați, dar nici nu căutau să intre în vorbă cu mine.
— Am rămas la Aurel peste noapte, le-am zis.
— știam că asta s-a întâmplat. Faci ce vrei…
S-au cam supărat ei, dar treaba se petrecuse și n-au mai comentat. Că dacă m-am măritat cu Ioan fecioară, ce viață frumoasă am mai avut! De-acum, gata! Sita se spărsese, treaba mea ce făceam cu ea. Aurel a fost cel care a îndulcit ziua aia:
— Lăsați fata în pace, că e bună și cuminte! Eu, unul, o să o iau de ne-vastă…
M-am uitat la el cum s-au uitat și ai mei la mine: toți eram luați ca din oală. Dar Aurel n-a aruncat o vorbă în vânt. În scurtă vreme, am făcut cununia la sfatul popular din sat. După aia, am mers la biserică de ne-a cununat și părintele, fără să ne mai îmbrăcăm mire și mireasă.
Am dat o petrecere în cort, cu lăutari și masă mare. Spre dimineață, am plecat cu Aurel la Slatina. Incepând din ziua aia, mi-am văzut părinții doar o dată pe săptămână, uneori chiar la două săptămâni. Mai des îl vedeau ei pe Aurel, care trecea zilnic cu autobuzul prin dreptul porții lor. Treaba asta l-a dat de gol că are o amantă. Abia se împliniseră trei ani de când ne luaserăm unul cu altul, când, într-o duminică, am mers singură la mama. Aurel a rămas acasă, să se uite la meciuri. Aici, ce am aflat:
— Măi mamă, în fiecare zi, pe scaunul de lângă Aurel, stă o fată tânără, așa cum stăteai tu când v-ați cunoscut. Vorbesc, râd amândoi și, când e puțină lume în mașină, ea stă în picioare lângă el, cu mâna pe umărul lui. Ia fii tu atentă ce-i cu fâța aia! știu că ai auzit-o pe Văduva cum striga pe nume trei bărbați, da’, până la urmă, n-or fi chiar trei…
Ba chiar trei au fost. Aurel avea amanta aia de vreun an de zile. N-a vrut să renunțe la ea, pentru că era mai tânără ca mine. A trebuit să renunț eu la el. Cu ocazia aia, el a rămas și fără serviciu, că a început să întârzie cu autobuzul la program. Azi așa, mâine așa, până când s-au supă-rat șefii lui, iar lumea a început să-l huiduie. In cele din urmă, l-au dat afară.
I-am dat lui Lucian să citească ce-am scris până aici. A râs și a zis:
— Să scrii la revistă că l-ai întâlnit pe Făt-Frumos și că ai făcut doi Feți-Frumoși cu el. și că suntem căsătoriți de doisprezece ani.
— Scriu, scriu…
Lucian a venit ca maistru la fabrica unde lucram. Din prima zi când l-am cunoscut și am auzit cum îl cheamă am fost sigură că am să mă mărit cu el. Așa a fost! Ne-am luat după trei luni, că a fost dragoste mare între noi doi și nu mai puteam sta unul fără altul. Și dragostea tot așa mare a rămas până în ziua de azi, chiar dacă au trecut 12 ani.
(Această poveste a fost inspirată din fapte reale, numele personajelor și alte câteva aspecte au fost modificate.)
Sursa: libertatea.ro
