O femeie care a trecut prin experiența avortului a avut curajul să povestească, în cuvinte proprii, ce a simțit în ziua aceea. Mărturia ei descrie o dimineață de iarnă în care, deși încă simțea semnele vieții din pântece, mergea spre clinică amorțită sufletește, „ca un condamnat”. În sala de așteptare a văzut și suferința altor femei aflate în aceeași situație, iar chiar medicul care a consultat-o a îndemnat-o, cu blândețe, să renunțe la hotărârea luată.
După intervenție, durerea nu a fost doar trupească. Femeia vorbește despre un gol copleșitor, despre tăcerea grea din familie și despre sentimentul că, în acea zi, „moartea avea chipul ei”. Este o mărturisire dură, dar sinceră, despre rănile lăuntrice care rămân multă vreme după o asemenea alegere.
Biserica numește avortul un păcat greu, pentru că viața începe din clipa zămislirii. Dar învățătura ei nu se oprește la osândă, ci merge mai departe, spre nădejde: nu există rană pe care pocăința sinceră și mila lui Dumnezeu să nu o poată vindeca. Mărturia aceasta nu este redată pentru a judeca, ci pentru ca durerea trăită să devină, pentru altcineva, un semn de trezire și, poate, începutul unei vindecări.
Citește mărturia completă pe ortodoxia.me.
