Pe 13 noiembrie 1985, vulcanul Nevado del Ruiz a erupt. 3.000 de columbieni au fost uciși de lava plecată la drum, iar 13 sate au dispărut de pe suprafața pământului. Micuța Omayra Sanchez, de 13 ani, a fost prinsă de amalgamul de roci, gheață, pământ și materiale vulcanice, fiind, practic, cimentată. Vreme de 60 de ore a agonizat, fără ca nimeni să o salveze. Comunică, este filmată și fotografiată. Într-un final, ea moare pe 16 noiembrie, într-una dintre marile drame ale omenirii.
„Spiritul vulcanului s-a supărat pe noi”, spun, plângând, oamenii locului. Prin septembrie 1985, specialiștii anunță că Nevado del Ruiz dă semne de trezire, după 69 de ani de activitate, dar nimeni nu mișcase un vârf de ac. Pe 13 noiembrie, dimineața, monstrul se trezește. Lava aruncată rade totul în cale. Locuitorii n-au timp să se dezmeticească, dezastrul e uriaș: 23.000 de morți, 13 sate șterse de pe suprafața pământului.
Omayra Sanchez are 13 ani și un chip de păpușă. Ochi mari, păr cârlionțat. Trăiește în Armero, împreună cu ai ei părinți, cu fratele și unul dintre unchi. Alături e casa bunicului. În acel moment, mama nu e acasă, e plecată într-o călătorie de afaceri în Bogota. În miez de noapte, sunt luați, cu toții, de fluidul vulcanic. Lava a intrat în contact cu zădada și gheața din noiembrie, s-a solidificat. Bunicul cade, moare pe loc, acoperit de rocile ucigașe. Omayra este prinsă într-un fel de gaură, într-una dintre dărâmăturile propriei case. În jurul ei miroase a moarte. O bârnă de lemn o lovește în moalele capului, apa din jur pare că o sufocă.
Când se trezește, nu-și poate mișca picioarele. Lava, muntele, zăpada, pietrele, totul a imobilizat-o de la brâu în jos. Poate vorbi, gândește, dar nu-și simte membrele inferioare. Spiritul lui Nevado del Ruiz a imobilizat-o ca într-un cofraj în care urmează să se toarne moarte. Apar salvatorii. Și, odată cu ei, mii de păreri. Niciuna bună. Omayra are nevoie doar de o simplă motopompă, care să scoată apa, apoi să i se taie structura în care stă nemișcată. Dar aceasta nu vine, iar cei de la Bogota nu vor să trimită nimic. Vin camerele de luat vederi. Vin fotografii. Frank Fournier e unul dintre ei. 27 de ani, om care a văzut multe la viața sa. Trage cadre în timp ce ochii aceia infiniți se uită la ei.
Columbia e prinsă cu problema drogurilor, cu luptele contra FARC-ului, n-are timp de motopompe… În schimb, transmisiunile în direct se fac de la fața locului. Omayra dialoghează, spune cum se simte. „Mami, te rog să mă scoți de aici, am teme de făcut la mate. Și așa am rămas în urmă, pentru că am lipsit”.
Salvatorii vin, se uită, bagă mâna în apă, pipăie lava întărită, se uită, calculează, anunță că vin cu soluții și pleacă…
Omayra cea cu ochii minunați agonizează. 60 de ore. Apa îi ajunge până la bărbie.
Simte că va muri. Cameramanul îi lipește obiectivul de iris. „Mami, tati, mi hermano, vreau să-mi iau rămas bun de la voi. Mami, papi”. Zoom pe mâinile care-și pierd din culoare. Moarte transmisă în direct! Hipotermie, cangrenă. Omayra Sanchez moare pe 16 noiembrie 1985. 13 ani și jumătate…
Lui Frank Fournier e greu să vorbească despre acel episod al durerii. „Am tras cadrul de dimineață, pe la 6.30. Televiziunea columbiană ajunsese deja acolo. De trei ori am vrut să opresc totul. Apoi m-am gândit: pe nimeni nu interesează ce se petrece aici. Toți știau, dar n-au mișcat un fir de păr. Am trimis cadrele la centru pentru a arăta lumii drama, tragedia”, spune fotograful.
Mormântul ei avea să devină loc de pelerinaj. Fournier, cu poza micuței, cucerea, în 1986, „World Press Foto of the Year”.
Sursa: a1.ro
