Și pentru „vii”, şi pentru „morţi”, creştinii aduc la Sfântul Altar pomelnice care se citesc de către preoţi duminica, în sărbători sau la alte slujbe ale Bisericii din cursul săptămânii. Atunci când se pomenesc în cadrul slujbelor de cinstire a unui sfânt sau de preacinstire a Maicii Domnului – acatiste sau paraclise -, pomelnicele pentru creştinii „vii” se numesc „acatiste”. Această denumire a lor, preluată din însuşi numele slujbei (Acatist), s-a imprimat adânc în conştiinţa poporului şi reflectă evlavia pe care credincioşii o au către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu sau către anumiţi sfinţi cu mare cinstire sau „ţinere”. „Acatistele” au un caracter ocazional şi se citesc la momente bine precizate din punct de vedere tipiconal, în cadrul slujbei Acatistului.
Pomelnicele pentru cei „adormiţi în Domnul” vizează, cel mai adesea, un prilej anume („soroc”), când creştinii trecuţi la cele veşnice sunt pomeniţi la 9, 20, 40 de zile sau, anual, până la şapte ani, de la trecerea lor la cele veşnice. În anumite perioade din cursul anului liturgic, atunci când aceste pomelnice se citesc timp de 40 de zile consecutiv sau chiar timp de un an, zilnic, ele se numesc „sărindare” şi arată legătura de iubire creştină, „mai tare decât moartea”, pe care pomenitorii o au cu cei pomeniţi: rude, prieteni, cunoscuţi.
Cum se citesc pomelnicele la Sfânta Proscomidie?
Cel mai mare folos sufletesc îl aduce celor pomeniţi citirea pomelnicelor în cadrul Sfintei Liturghii. În pregătirea acesteia, preotul citeşte pomelnicele în taină, cu mare evlavie, la Sfânta Proscomidie.
Ritualul Proscomidiei, necunoscut de credincioşi, realizează, prin pomenirea numelor din pomelnice, comuniunea celor pomeniţi cu Mântuitorul Hristos şi cu întreaga Biserică. Creştinii trebuie catehizaţi de către preotul lor pentru a aduce la Sfântul Altar, încă de dimineaţă, în timpul Utreniei, pomelnice de „vii” şi „adormiţi”, însoţite de mica lor jertfă: lumânare, prescură, uneori puţin vin şi un bănuţ, după putere. Mai întâi preotul taie din prescură, ritualic, „agneţul”, care Îl reprezintă pe Hristos – „Mielul lui Dumnezeu” Care „Se jertfeşte” şi „ridică păcatul lumii, pentru viaţa şi mântuirea lumii”, apoi scoate miride pentru Maica Domnului şi pentru cele „nouă cete”: puterile cereşti, prorocii, Sfinţii Apostoli, ierarhii, mucenicii, cuvioşii, doctorii fără de arginţi, părinţii Maicii Domnului şi sfântul/sfinţii zilei, sfântul a cărui liturghie se săvârşeşte. Toţi sunt pomeniţi pe nume. În continuare, preotul rânduieşte şi miride pentru Patriarhul ţării şi pentru ierarhul locului – cărora le rosteşte numele, pentru poporul ortodox şi stăpânire, şi pentru ctitorii vii – pe care îi pomeneşte, de asemenea, nominal. Liturghierul precizează foarte clar că preotul trebuie să scoată din prescura a patra „părticele mai mici (…) pentru vii (…)” şi să le pună „pe Sfântul Disc toate la un loc”, rugându-se cu osârdie „pentru tot sufletul creştinesc cel necăjit şi întristat (…) pentru cei ce sunt în călătorie; pentru tămăduirea celor ce zac în boli; pentru izbăvirea celor robiţi; pentru cei ce sunt în judecăţi, în închisori, în prigoniri, în necazuri şi strâmtorări; pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc pe noi; pentru cei ce ne miluiesc şi ne ajută nouă; pentru cei ce ne-au cerut nouă, nevrednicilor, să ne rugăm pentru dânşii (…)”. Este o rugăciune cu caracter general, ce cuprinde diverse situaţii de viaţă în care se află unii creştini, care nu sunt uitaţi sau neglijaţi, ci sunt susţinuţi de rugăciunile Bisericii, pentru a-şi birui necazurile, pentru a conştientiza ajutorul primit de la Dumnezeu şi pentru a se întoarce la El. Apoi preotul pomeneşte imediat numele creştinilor din pomelnicele aduse la Sfântul Altar. Liturghierul arată că, pomenind numele din pomelnice, preotul scoate miride cu copia şi spune „Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi…”.
În mod asemănător, în cadrul Sfintei Proscomidii se pomenesc şi cei adormiţi. Începând cu ediţiile de Iaşi (1845) şi Neamţ (1860), Liturghierul românesc împrumută din spiritualitatea slavă şi autohtonizează marea rugăciune de pomenire a celor adormiţi, de la Proscomidie. În timp ce, din prescura a cincea, preotul scoate miride cu copia şi le aşază într-o grămăjoară distinctă, în dreapta sa (sub mirida pentru ctitori), citeşte această rugăciune. În prima sa parte, textul euhologic indică scopul său – „pentru pomenirea şi iertarea păcatelor tuturor celor din veac adormiţi întru dreapta credinţă” şi se referă la toate categoriile de creştini, mireni – strămoşi, moşi, părinţi, fraţi, surori, fii, fiice, alte rudenii, ctitori şi binefăcători, şi clerici – arhierei, ieromonahi, preoţi, ierodiaconi, diaconi, monahi, monahii şi ostenitori. În a doua parte, rugăciunea invocă un număr impresionant de feluri în care, de-a lungul istoriei, îşi vor fi sfârşit viaţa unii creştini, unele înspăimântătoare, de la monahi „îngheţaţi în sihăstrie” şi oameni ucişi prin „băuturi otrăvitoare” până la creştini „loviţi de trăsnete” sau înghiţiţi de şerpi. A treia parte a rugăciunii realizează o clasificare a celor adormiţi, după vârstă – „bătrâni, adulţi, tineri, copilandri, prunci născuţi fără de vreme” şi după gen – „parte bărbătească şi parte femeiască”.
Finalizându-se cu referirea la „cei pe care nu i-am pomenit din neştiinţă sau din uitare, sau din pricina mulţimii numelor” şi pe care îi încredinţează direct Domnului – „Tu Însuţi îi pomeneşte, Doamne, Cel ce ştii numele şi vârsta fiecăruia” -, această rugăciune, impresionantă prin cuprinderea ei, reflectă forţa mnemonică a Bisericii. Nimeni nu este uitat, chiar dacă a murit de mult, singur şi în chip cumplit. Orice creştin adormit întru dreaptă credinţă este încopciat în organismul eclesial şi valorizat prin pomenire.
De miridele pe care le scoate preotul se leagă numele a sute şi chiar mii de creştini, aflaţi în comuniune cu Domnul Hristos, cu Maica Preacurată, cu puterile cereşti, cu toţi sfinţii şi cu toţi creştinii din Biserica luptătoare. Fiecare miridă (firimitură de prescură) reprezintă o persoană: înger, sfânt, cleric sau mirean. Mirida scoasă pentru fiecare nume în parte ilustrează unicitatea, individualitatea şi distincţia persoanei, în cadrul comuniunii eclesiale. Miridele pentru Maica Domnului şi cele nouă cete arată rolul de intercesori pentru oameni, pe care îl au Preacurata, puterile cereşti şi sfinţii. Miridele scoase pentru creştinii „vii” şi „morţi”, grupate în două grămăjoare, arată solidaritatea dintre membrii Bisericii, uniţi prin iubire sfântă, întreolaltă şi cu Mântuitorul. Şi aceste miride sunt în preajma agneţului, care Îl reprezintă pe Hristos şi care, la timpul cuvenit va deveni Trupul Lui, ce se oferă creştinilor spre împărtăşire, act care se săvârşeşte în comuniune, rodeşte sfinţirea sufletelor şi a trupurilor şi este arvuna spre dobândirea vieţii veşnice.
Discul Proscomidiei devine astfel o „hartă duhovnicească” a Bisericii, o icoană a Bisericii sculptată în pâine, ale cărei culori vii sunt sfinţii, slujitorii şi credincioşii pomeniţi în cadrul acestui ritual! Din înţelegerea şi trăirea acestei realităţi tainice a comuniunii dintre „cele de sus cu cele de jos” îndeosebi în spaţiul monahal, va fi ieşit apoftegma athonită „Liturghia ţine lumea!”.
Cum sunt pomeniţi creştinii în cadrul Sfintei Liturghii?
Dacă la Proscomidie, care este proaducere şi în cadrul căreia, ne încredinţează părintele Dumitru Stăniloae, se realizează o „proprezenţă a lui Hristos”, în cadrul Liturghiei, pomenirile sunt desăvârşite prin stăruinţele şi insistenţele din rugăciunile inspirat rânduite de Sfinţii Părinţi alcătuitori, Ioan Hrisostom şi Vasile cel Mare. Prima reverberaţie a pomenirii de la Proscomidie se constituie în rostirile de la Vohodul Mare, când, pe lângă Patriarhul ţării, ierarhul locului şi „adormiţii întru fericire Patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române”, pomeniţi pe nume, sunt amintiţi poporul drept-credincios şi armata, slujitorii din clerul bisericesc de mir şi din cinul monahal, ctitorii respectivului sfânt lăcaş, eroii neamului, rudeniile adormite şi toţi „drept-măritorii creştini”. Deşi la acest moment nu se citesc pomelnice, pomenirile cu caracter general de acum au rolul de a-I reaminti Mântuitorului de cei care, pomeniţi la Proscomidie şi prezenţi prin miridele de care sunt legate numele lor, sunt chemaţi la pregătire jertfelnică, contemplare mistică şi împărtăşire harică de Jertfa Euharistică ce urmează.
Al doilea „ecou” al Proscomidiei este legat de însuşi momentul suprem al Sfintei Liturghii. După momentul epiclezei, în cadrul dipticelor sunt pomenite numele celor „adormiţi” şi ale celor „vii” din pomelnicele aduse de credincioşi după Vohodul Mare, pentru cei vii zicând „Pentru pomenirea şi iertarea păcatelor robilor lui Dumnezeu…”, iar pentru cei morţi rugându-se: „Pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletelor (…). Odihneşte-i, Dumnezeul nostru şi-i sălăşluieşte pe dânşii acolo unde străluceşte lumina feţei Tale”. „Viii” şi „morţii” sunt cuprinşi în Jertfa Euharistică, pentru că lucrarea răscumpărătoare săvârşită de Mântuitorul a recapitulat întregul neam omenesc.
Momentul sublim referitor la rostul pomelnicului şi importanţa pomenirii în cultul creştin ortodox se consumă la finalul Liturghiei, când – citim în Liturghier – diaconul sau preotul „trage uşor cu buretele miridele pentru cei vii şi pentru cei morţi şi le pune în Sfântul Potir, zicând: «Spală, Doamne, păcatele celor care s-au pomenit aici, cu Cinstitul Tău Sânge, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi»”. Sunt tocmai miridele scoase la Proscomidie, de care sunt legate – prin pomenire – numele „viilor” şi „morţilor” pentru care s-a adus Sfânta Jertfă. La momentul unirii firimiturilor cu Sfântul şi răscumpărătorul Sânge al Domnului se întâmplă, în mod tainic, dar real, ceea ce slujitorul sfinţit cere: păcatele celor pomeniţi „se spală”, adică se curăţă complet sau li se uşurează din gravitate. Topirea miridelor în „lava” Sângelui dumnezeiesc nu înseamnă desfiinţarea calităţii de persoană a creştinilor pomeniţi. Dimpotrivă, prin mirida care îi indică identitatea personală, fiecare creştin se regăseşte acum deplin în Domnul şi este cuprins în iubirea Lui cea nesfârşită, dovedită prin scump Sângele Său.
Pentru toate acestea, Sfântul Simeon al Tesalonicului învaţă că, atunci când sunt pomeniţi în cadrul Sfintei Liturghii, cei adormiţi în Domnul „se împărtăşesc de Hristos, se umplu de dumnezeiască veselie, de dar, şi se izbăvesc cu dumnezeiască milă, de toată durerea”; iar noi, cei vii, trebuie să fim pomeniţi la Proscomidie pentru că „ne trebuie curăţire şi solire şi aşteptăm mila lui Dumnezeu cea mare”.
