Un prim aspect al postului este acela al redobândirii autocontrolului asupra vieții personale. „El este un continuu exercițiu de stăpânire de sine, stăpânire de sine este expresia libertății de sine, iar libertatea este premisa fundamentală a vieții și a plinătății vieții, care este iubirea”. Iată cum argumentează părintele Constantin teza despre autocontrol: „Înaintând în vârstă am început să înțeleg că lupta omului trebuie dată cu sine însuși, nu cu adversarii sau dușmanii din afară. Am înțeles din propria experiență că omul, dacă nu este atent, dacă nu beneficiază de o educație potrivită și dacă nu înțelege de timpuriu acest lucru și nu duce consecvent și stăruitor lupta cu sine, ajunge captiv propriei sale firi și reduce la minimum șansa împlinirii sale ca om”.
Dacă dăm credibilitate unei „culturi dominate de îndreptățirea de sine, de ideea drepturilor individului, a libertinajului fără limite în direcția satisfacerii poftelor și dorințelor proprii”, atunci ne asfixiem în egoism și ne pierdem. Pierderea, la o privire de suprafață, poate fi așa, fără consistență. Dar dacă se cercetează cu seriozitate înlăuntrul său, omul fără practica ascezei pe cele mai multe planuri, devine un jucător care dansează după cum îi cântă deprinderile sale negative. Acesta este paradoxul cel mai intrigant. Cu cât mi se pare că sunt mai liber și am posibilitatea de a alege dintr-o cât mai variată gamă de mâncăruri, de filme, de feluri de a petrece timpul liber, de prietenii, și gust din fiecare și mă dedau fiecăruia, cu atât mă diluez spiritual și psihic, fizic și material, și nu mă împlinesc. Ceea ce consum, mă consumă. „Cu cât ești mai puțin preocupat de tine, cu atât te deschizi mai mult șansei de a iubi. Trebuie să schimbi sensul, direcția, destinația investițiilor, eforturilor și nevoințelor tale. Să nu mai investești în tine, ci în cei din afară de tine. Să nu mănânci pentru tine, ci pentru cei pe care îi iubești. Aceasta înseamnă că mănânci tu, dar nu pentru tine, nu pentru plăcerea ta, ci pentru a trăi și a te putea dărui celorlalți”.
Începutul postului este lupta împotriva plăcerii de a mânca, lucru care se realizează prin a nu ne sătura când încheiem masa. „Pentru a reuși acest fapt este nevoie de rugăciune, de priveghere, de meditație, de cercetare de sine”. De ce? Pentru că din lăcomia pântecelui cresc alte patimi, cum ar fi lenea, iubirea de bani, desfrâul, beția, mânia, mândria.
Postul poate fi un mijloc, o metodă, prin care omul poate lucra la împlinirea sa: „Vrei să te schimbi, nu mai poți să suporți starea în care te afli? Te apasă? Simți gustul amar al eșecului, al nelucrării, al neînaintării, al rutinei, al eroziunii sufletești, al împietririi și vrei să ieși din această stare? Iată care este primul pas: Postul!”. Așadar, când se atinge și chiar se trece dincolo de partea cea mai de jos a căderii, una dintre soluții care ajută deosebit la dezmeticire și pune început bun, este postul.
Părintele ne îndeamnă la un exercițiu elocvent în forma cea mai mare cu putință: „l-aș invita pe fiecare să se întemeieze pe experiența imediată, pentru că este cea mai credibilă; să verifice lucrurile pe care, eventual, le ascultă, le aude sau le citește undeva cu propria experiență. Iată ce spune sfântul Isaac Sirul: „Vrei martor credibil al lucrurilor spuse. Tu ție însuți să te faci!”
Totodată, autorul ne atrage atenția asupra acestui fenomen, pe care părintele Arsenie Boca l-a redat prin maxima: „mintea strâmbă, strâmbă lucrurile!”. „La ora actuală, există riscul foarte mare să Îl anexăm pe Dumnezeu, ca o idee, ca un concept foarte elaborat, propriei noastre ideologii, propriei noastre filosofii de viață, care ne convine. De ce am invocat acest lucru? Pentru că postul ne ajută să luptăm și împotriva acestei ispite”. De aceea, „chiar și cei care-L neagă pe Dumnezeu neagă o idee despre Dumnezeu, și anume ideea pe care o au ei înșiși despre Dumnezeu, care, evident, este o idee greșită”. Am amintit de acest lucru pentru că știm bine cu toții că postul este și o cale de dezintoxicare; dar dacă în postire, accentul cade pe trup și pe sănătatea lui, iar partea duhovnicească este neglijată, dacă scopul se oprește la trup și lumea care mă vede, și nu trece la suflet, la Dumnezeu, la o stil de viață duhovnicesc, postul devine dietă.
Este interesantă experiența autorului din sfântul Munte, unde, trăind trei săptămâni pe lângă un pustnic român, tânăr, și mâncând o dată în zi, un ceai dimineața și ceva cafea seara pentru priveghere, nu simțea foamea. „Și îl întrebam: Părinte, de ce nu ne e foame? Păi, părinte dragă, nu te risipești, nu te consumi, nu vorbești”. De aici se naște predispoziția de a gândi la motivul existenței noastre: „Cât am reușit eu să mă deschid celuilalt? Câtă experiență a sensurilor ultime ale vieții am făcut eu? Cât am reușit să iubesc pe cineva până la capăt – pe tata, pe mama, pe fiu, pe soție? Aburii mâncărurilor, cum spun Părinții, încețoșează mintea”.
Într-o accepțiune lărgită, înfrânarea, adică urmărirea atentă a simțurilor și educarea lor, este o formă de postire a gurii – de a nu vorbi pe / de altul, a minții – de a nu judeca, a inimii – de a nu ne mândri, a ochilor – de a nu privi ce nu se cuvine, etc.
Un aspect esențial al postirii este acela al curățirii păcatelor și fărădelegilor „care sunt atentate serioase la sănătatea duhovnicească a omului. Acestea lasă urme adânci și traume puternice în cel care le săvârșește. Postul vindecă aceste traume din sufletul omului și șterge urmele păcatelor din om, din mintea și inima omului, din conștiința sa”. Citatul acesta, pentru unii dintre noi, poate fi o dezlegare la o frământare de ani și ani de zile: cum este cu putință să fiu iar chinuit de anumite amintiri ale unor fapte pe care le-am făcut sau la care am participat cu zeci de ani în urmă? Ce nu fac bine? Iar postul înțeles și trăit conform Părinților, este una dintre soluții.
Dat fiind faptul că postul nu este un scop, ci o cale, înseamnă că raportarea la postire nu se cade să fie absolutizată, de aceea Biserica îi înțelege pe bolnavi, pe femeile care sunt însărcinate sau alăptează, pe cei care, într-adevăr, din imposibilitate, mănâncă deoarece nu au altceva. Să ne gândim acum la refugiații de război. Aceștia nu mănâncă de origine animală de drag, ci de nevoie. Este o situație aparte care nu se generalizează. Aceasta înseamnă că nu căutăm să facem din ospeții – momente de încălcare a postului, și nici nu ne scuzăm că, an de an, când suntem de fiecare dată la muncă în deplasare, postul de dezleagă. Iar a face pogorământ, așa cum se întâmpla la părinții pustiei, înseamnă o și mai mare accentuare a smereniei și chiar a postirii, dar după ce trece momentul în sine.
Într-un final, postul are și roade deosebite, care țin de o armonie a omului cu sine, cu aproapele și cu Dumnezeu, o sporire materială și intelectuală. Iată ce spune sfântul Simeon Metafrastul: „dacă nu împodobesc rugăciunea noastră, smerita cugetare, simplitatea și bunătatea, rugăciunea aceasta, sau mai bine-zis păruta rugăciune, prea puțin ne poate folosi. Și nu spunem aceasta numai despre rugăciune, ci și despre orice osteneală și strădanie, a fecioriei, a postului, a privegherii, a cântării, a slujirii și a oricărei lucrări săvârșite de dragul virtuții
Dacă nu vedem în noi rodurile dragostei, ale păcii, bucuriei, simplității, smeritei cugetări, a blândeții, nevinovăției, credinței, îndelungii-răbdări și cugetul prietenos, răbdăm ostenelile fără de niciun folos”. (episcopia-italiei.it)
