Rugăciunea cea adevărată este a te simți mulțumit de toate și de a-ți deschide sufletul să te poți simți aproape de Dumnezeu.
Unii cred că rugăciunea înseamnă a sta în genunchi sau a rosti din gură sau în gând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Dar rugăciunea cea adevărată este a te simți mulțumit de toate și de a-ți deschide sufletul să te poți simți aproape de Dumnezeu. Iar cei ce fac rugăciunea asta, Dumnezeu să le ajute.
(Ieromonahul Arsenie Boca, Ridicarea căsătoriei la înălțimea de Taină, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, p. 124)
Dat fiind faptul că cei mai mulți dintre cei ce se numără la rugători nu sunt și „de fapt” rugători, ci sunt numai rostitori de rugăciuni, atragem atenția că „rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu” sau cu Maica Domnului ori cu sfinții lui Dumnezeu. Asta înseamnă că rugăciunea este o rugăciune reală numai când ne identificăm cu cele rostite sau gândite ca ale noastre, din formulele de rugăciune, pe care le știm sau pe care le citim din cărțile de rugăciuni. Să ne apropiem rugăciunile date nouă de Sfânta noastră Biserică. Ele să ne fie ca și când ar izvorî din sufletul nostru.
(Arhim. Cleopa Ilie, Arhim. Ioanichie Bălan, Lumina și faptele credinței, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, p. 142)
„Mulțumirea sinceră din suflet ar trebui să aibă primul loc în cartea noastră de rugăciune. Următoarele ar trebui să fie mărturisirea și pocăința adevărată al sufletului. După aceea ar trebui să vină cererea noastră către Regele universal.” Așa scrie Sfântul Ioan Climacus, stareţul din secolul al VII-lea al mănăstirii de la Muntele Sinai, în lucrarea sa clasică Scara ascensiunii divine. Nu cred că intenționa să stabilească o regulă inflexibilă, la care nicio excepție nu putea fi permisă. Mai degrabă, scopul lui a fost să indice modelul obișnuit, secvența normală, care trebuie urmată în practica noastră de rugăciune. Mulțumire, pocăință, petiție: aceasta este succesiunea primară și de bază pe care ar trebui să o avem în vedere.
Mulți cred că a te ruga înseamnă, în esență, să-i ceri ceva lui Dumnezeu, să aduci înaintea Lui suferința și nevoile altora și ale tale. În mod alternativ, unii dintre noi ne-am putea imagina că rugăciunea ar trebui să înceapă cu un act de pocăință. Dar aceasta nu este perspectiva adoptată de Climacus. Dimpotrivă, înainte de a aduce în fața lui Iisus Hristos suferința și durerea lumii și înainte de a privi în jos propria urâțenie și eșecuri, ar trebui să privim în sus la frumusețea și slava lui Dumnezeu. De prea multe ori rugăciunea noastră poate lua forma de cârtire în fața lui Dumnezeu, de a ne plânge și exprima regretul. Dar asta, așa cum ne asigură Climacus, nu este o rugăciune adevărată.
Este semnificativ faptul că în Sfânta Liturghie nu începem cu un act de penitență, ci cu o proclamare a domniei împărătești a Sfintei Treimi: „Binecuvântată este Împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh.” Abia după ce primim o licărire despre această Împărăție cerească putem să începem să ne pocăim așa cum trebuie. În rugăciune ar trebui să începem nu cu propria noastră nevoie, ci cu deplinătate divină. Aceeași prioritate o regăsim și în rugăciunile zilnice pe care le spunem acasă în fiecare dimineață și seara. După invocarea de deschidere „În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”, este obișnuit să continuăm: „Slavă Ție, Doamne, slavă Ție.” Mulțumire, doxologie, este de unde începem. Așa cum spunea Sfântul Ioan din Kronsdtadt, „Rugăciunea este o stare de continuă recunoștință”.
Acest model de rugăciune, cu mulțumire și doxologie în primul rând, se regăsește și în ciclul rugăciunii liturgice de-a lungul celor douăzeci și patru de ore din zi. În conformitate cu vechea înțelegere ebraică a timpului, care este încă urmată de Biserică, noua zi începe nu la miezul nopții și nu în zori, ci seara. De aceea, în relatarea Genezei despre creație se spune: „A fost seară și a fost dimineață, în prima zi” (Gen. 1: 5): seara vine înainte de dimineață. În acest fel, Vecernia nu este concluzia, ci slujba de deschidere a zilei; nu epilog, ci prolog. Atunci, cum începe ciclul zilnic al rugăciunii liturgice?
Pe tot parcursul anului, cu excepția săptămânii de după Paște, începe exact în același mod, odată cu citirea sau cântarea Psalmului 103 [104]. Acesta este un imn de laudă pentru varietatea și minunea ordinii create: „Binecuvântat Domnul, sufletul meu! Binecuvântat ești Tu, Dumnezeule … O, Doamne, cât de minunate sunt lucrările Tale! În înțelepciune le-ai făcut pe toate”. În cuvintele Părintelui Alexander Schmemann, Vecernia „începe la început, iar aceasta înseamnă în ‚redescoperire’, în adorație și mulțumire, a lumii ca creație a lui Dumnezeu. Biserica ne duce, așa cum era, la acea primă seară în care omul, chemat la viață de Dumnezeu, a deschis ochii și a văzut ceea ce Dumnezeu îi dădea în dragostea Lui, a văzut toată frumusețea, toată gloria templului pe care el stătea în picioare și a adus mulțumiri lui Dumnezeu. Și în această mulțumire a devenit el însuși … Și dacă Biserica este în Iisus Hristos, actul ei inițial este întotdeauna acest act de mulțumire, de a întoarce lumea la Dumnezeu”.
După ce ne-am exprimat astfel cu bucurie recunoștința noastră față de Dumnezeu, putem trece apoi la a doua etapă în rugăciunea noastră, „mărturisirea și pocăința adevărată al sufletului”, după cum spune Climacus. Dar la ce exact ne referim prin pocăință? Cu siguranță, nu este doar un sentiment de remușcare și întristare, de dezgust de sine la păcătoșia noastră. Nu: este, în cuvintele unui text din secolul al II-lea, Păstorul din Hermas, „o mare înțelegere”. Este în esență un lucru pozitiv, nu negativ. Sensul literal al cuvântului grecesc pentru pocăință, metanoia, este „o schimbarea a minții”. Pocăința este un mod nou și afirmativ de a privi pe Dumnezeu, pe semenii noștri și pe noi înșine. Nu este doar să privim înapoi trecutul cu regret, ci să așteptăm cu nerăbdare viitorul. Este să recunoaștem, nu doar ceea ce nu am reușit să fim, ci ceea ce prin harul lui Dumnezeu putem deveni. Sfântul Pavel rezumă esența pocăinței atunci când spune: „Uitând ce se află în urmă și îndreptându-mă înainte spre ceea ce se află în față, dau înainte spre țel pentru premiul chemării ascendente a lui Dumnezeu în Iisus Hristos” (Fil. 3: 13-14).
„Suntem creați pentru rugăciune la fel cum suntem creați să vorbim și să gândim”, afirmă scriitorul ortodox Tito Colliander. Rugăciunea este adevărata noastră natură; fără rugăciune nu suntem cu adevărat oameni. Din acest motiv, Sfântul Pavel prescrie: „Rugați-vă fără încetare” (I Tes. 5: 17). El nu a vrut să spună că noi trebuie să spunem rugăciuni tot timpul, căci acest lucru este de fapt imposibil; uneori trebuie să ne acordăm atenția asupra altor lucruri. Dar el se gândea la rugăciune ca o orientare implicită, o dimensiune sau o aspirație tainică, care intră în orice alt lucru pe care îl facem. După cum observă Sfântul Isaac Sirianul, chiar și atunci când adorm, sfinții nu încetează să se roage, pentru că Duhul Sfânt se roagă întotdeauna în interiorul lor. Aceasta este într-adevăr de ce are nevoie lumea: nu doar oamenii care spun rugăciuni din când în când, ci oamenii care sunt rugăciunea tot timpul, flăcări vii ale rugăciunii. Astfel de oameni transfigurează lumea. „Dobândește pace interioară”, insistă Sfântul Serafim din Sarov, „și mii din jurul tău își vor găsi mântuirea.”
Permiteți-mi să închei cu o poveste care rezumă esența rugăciunii mai pe deplin decât distincția triplă cu care am început. Când eram băiat, am auzit o predică care povestea un incident care a avut loc, așa cum am crezut eu atunci, în viața lui Curé d’Ars, deși preotul nu a menționat numele său. Era un bătrân care obișnuia să petreacă câteva ore în biserică în fiecare zi. „Ce faci tot timpul?”, au întrebat prietenii lui. „Mă rog”, a răspuns el. „Te rogi!”, au exclamat ei. „Trebuie să ai multe lucruri de cerut de la Dumnezeu.” Bătrânul a răspuns, cu o căldură: „Nu-i cer nimic lui Dumnezeu.” „Atunci, ce faci?”, au spus ei. Și el a răspuns: „Doar stau și mă uit la Dumnezeu și Dumnezeu stă și mă privește.”
Când aveam doisprezece ani, am crezut că aceasta este o descriere admirabilă a rugăciunii. Și astăzi, șaptezeci și trei de ani mai târziu, cred tot la fel. Rugăciunea nu este o solicitare, ci o relație.
Sursa: Ce este rugăciunea? – Kallistos Ware, Mitropolit al Diokleiei
