Toți avem imperfecțiuni de care suntem conștienți într-o anumită măsură și care ne fac să nu ne simțim prea încrezători în noi înșine. Stima noastră de sine e bazată și pe felul în care arătăm, pentru că ne afectează felul în care suntem percepuți de alții. Citește și tu povestea unei femei care se considera urâtă, dar care a primit sfatul potrivit, la momentul potrivit.
“A trecut cu degetul peste obrazul meu. Chirurgul plastician era cu vreo 20 de ani mai în vârstă ca mine, dar ea un bărbat extrem de atrăgător.
– Ești manechin? m-a întrebat.Râde de mine? Consultația asta este o batjocură? Mă uitam la medic și încercam să găsesc semne că ar râde. Nimeni, niciodată nu m-ar putea confunda cu un manechin. Sunt urâta. Până și mama spunea că sora mea e frumoasa familiei. Toată lumea putea să vadă asta. Aveam o cicatrice care marca acest lucru.
Cred că aveam vreo 10 – 12 ani când mă jucam cu un vecin și mi-am tăiat obrazul drept într-un parc. Medicii de la urgență a-au cusut cum au putut la vremea aceea. Am stat bandajată câteva luni și m-am speriat când am văzut cu ce cicatrice urâtă am rămas.
La un an de la incident, la un control oftalmologic am aflat că sunt aproape oarbă și că trebuie să port niște ochelari groși care îmi acopereau toată fața. Capac a pus faptul că mama, care nu prea avea bani la vremea aceea, a vrut să mă facă să mă simt mai bine și m-a dus la un coafor să mă tundă niște ucenici (era gratis). Mi-a tuns aproape tot părul din cap și a durat mult timp până a crescut la loc.
Tata îmi spunea mereu:
– Tu, pentru mine ești cea mai frumoasa, chiar dacă pentru restul lumii nu ești.
Mă săturasem să fiu ciuca bătăii de joc la școală. Toată lumea râdea de mine. De parcă nu vedeam că arăt diferit de colegele mele frumoase.
Mă închideam în camera mea de fiecare dată când familia mea se uita la Miss Univers sau la orice alt concurs de frumusețe.
Când am început să mă maturizez, am decis că trebuie să fac ceva. Am decis! Dacă nu pot fi frumoasă, pot fi aranjată. Am învățat să mă machiez, să mă îmbrac și în curând am găsit dragostea și am fost cerută în căsătorie. Între mine și noua mea viață stătea nenorocita asta de cicatrice.
I-am răspuns indignată doctorului:
– Evident că nu sunt manechin!
Chirurgul s-a uitat la mine și m-a întrebat sincer:
– Păi și dacă nu vrei să o îndepărtezi din motiv profesional, de ce vrei să o operăm?
În acel moment mi-am adus aminte de toți bărbații care m-au refuzat când eram mai tânără. Din cauza cicatricii! Eram urâtă!
– Știi ce văd eu? Eu văd o femeie frumoasă, nu o femeie perfectă – mi-a spus și mi-a adus o oglindă. Doar femeile remarcabile au câte o imperfecțiune și cred că fiecare imperfecțiune le face frumoase cu adevărat pentru că ne aduce aminte că este om. Imperfecțiunile ne construiesc caracterul. Caracterul ne dezvoltă carisma și strălucirea. Ne îndrăgostim de o persoană, nu de părți din corpul său. Părțile corpului devin speciale pentru că aparțin unei persoane speciale. Eu nu o să te operez și nu lăsa pe nimeni să-ți opereze cicatricea.
Un doctor minunat mi-a îndepărtat suferința din suflet fără să-mi îndepărteze cicatricea de pe obraz.”
