Povestea de mai jos aparține Anei Birchall, un martor român al atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001. Cu ocazia celebrării acelei zi tragice, ea a ales să își spună povestea care a fost publicată pe site-ul unica.ro. Iată prin ce a trecut ea atunci:
Eu aveam o colaborarea cu o firmă de avocatură, dar eram pe ultima sută cu doctoratul meu. Andruțu s-a născut pe 29 mai 2001 și în perioada aia aveam apartamentul închiriat din New Haven, mama locuia încă cu noi atunci. Mă duceam cu trenul până în New York, în Grand Central, doar la întâlnirile absolut obligatorii, în rest lucram de pe calculator, de-acasă.
Eu pe 11 septembrie, mă întâlneam cu un client la ora nouă, în Turnul Geamăn numărul doi, la etajul 42. În dimineața respectivă, Andruțul, de pe la 5 dimineața urla, plângea non-stop. Non-stop! Eu trebuia să plec pe la 7. Am sunat-o imediat pe doamna cu care trebuia să mă întâlnesc să amânăm întâlnirea până la 12, că nu-mi linișteam copilul. Lucru inexplicabil pentru că apoi a venit medicul și nu avea nimic. Deci mi-am amânat întâlnirea până la 12 și îmi propusesem să plec cu trenul de ora 9.
Martin era atunci în România, în zona Brașovului. Greșeala mea a fost că nu l-am sunat să-i spun că n-am mai plecat la întâlnire, că am amânat-o. Trei zile el a crezut că sunt moartă, pentru că trei zile noi n-am putut să vorbim la telefon.
Eram în stație, pe platformă, cu biletul în mână când s-a anunțat că nu mai merge niciun tren. Toată lumea spunea „hijack“. Îmi aduc aminte de biletul ăla albastru de tren, eram cu el în mână…. Au anunțat doar că nu mai merge nimic către NY și că cel mai bine e să plecăm.
M-am întors frumos acasă și o văd pe mama înlemnită, că se uita la tv: al doilea turn fusese lovit. Atunci am pus mâna imediat pe telefon să-l anunț pe Martin, că mi-am dat seama că el o să se panicheze. Și cred că am înnebunit cu telefonul ăla; nu auzeam decât: „all circuits are busy.“ Se întrerupsese orice conexiune din America către Europa. Nici mailuri n-am putut să trimit.
Și el suna non-stop. El a fost convins că am murit, pentru că știa exact clădirea aia, acolo a lucrat. La primul atentat, în ‘93, Martin era în clădire. Noi am pierdut câțiva prieteni și în primul atentat și acum. Eu l-am prins la telefon, noaptea târziu. Mă punea să-i repet non stop că sunt eu, nu-i venea să creadă….
Ceea ce pe mine m-a șocat în mod plăcut a fost determinarea americanilor de a se ridica. Cu sentimentul ăla de mândrie națională și patriotism, dar nu fals. Și solidaritaea umană, în care fiecare îl ajuta pe fiecare. Nu sunt povești. Majoritatea oamenilor care merg în Manhattan merg acolo ca să facă bani, să-și avanseze cariera. If you make it in NY, you make it anywhere. E adevărat că e o foarte mare competiție acolo, dar pe meritocrație. Însă toată lumea era solidară în momentul ăla, întreba cu sinceritate dacă ai nevoie de ceva. Firmele de avocatură, dar și alte firme, și-au oferit provizoriu birourile celor care avuseseră sediul în WTC. Lumea a uitat de concurența aia acerbă clasică Wall-Streetului. S-a demitizat ideea asta că WS e doar o junglă, unde nimănui nu-i pasă de celălalt.
Noi prin noiembrie ne-am mutat la NY și am prins acolo Crăciunul 2001. Pe străzi se simțea mirosul ăla de învingător. Genul ăla „pe aici nu se trece. Suntem răniți acum, dar o să ne ridicăm, suntem puternici.“ Toată atmosfera în oraș era așa. Era și foarte multă poliție, lucru care tehnic trebuia să mă liniștească, mai mult mă stresa. Crăciunul ăla a fost cel mai stresant din viața mea. Dar oamenii erau calmi. Cred că NY a vrut să dea un exemplu foarte pozitiv. A reînviat sentimentul ăla de patriotism pe care ei mereu l-au avut și-l cultivă sănătos. Americanii s-au întors la simbolurile lor, care înseamnă ceva pentru ei. Steagul era arborat peste tot și sentimentul ăsta de pioșenie fată instituții, față de pompieri. Cum trecea pe stradă un pompier, toată lumea îl saluta cu respect. Evenimentul ăsta a arătat și o latură umană a NY. În octombrie, noiembrie, orașul începuse să revină la viață. Sigur, hai să definim normalul: niciodată orașul ăla n-o să mai revină la normal!
Toată lumea în perioada aia și-a făcut provizii de mâncare. Dar au fost respectuoși. Dacă s-a spus nu cumpăra 15 baxuri de apă numai pentru tine, lumea a respectat. Panica asta cu alimentele a existat, chiar și în New Haven sau în Washington, pentru că zilele alea nimeni nu știa care va fi continuarea. Crăciunul a fost definitoriu pentru că se așteptau să fie un alt atac în metrou. Cred că cei din administrație au fost șocați de cât de ușor a fost să instrumenteze un asemenea atac. Și supărarea americanilor a fost că unii dintre piloți au fost educați acolo, pe banii lor.
Dar să vezi de unde au luat teroriștii ideea: s-au inspirat din timpul primului proces, din 93. Judecătorul White a investigat atentatele de atunci. Avocatul teroriștilor a demonstrat atunci, tehnic, cu experți, că la încărcătura pe care au avut-o și la cum au plasat-o, era imposibil ca ei să dărâme toată clădirea. Dacă se dovedea că au pus în pericol toată clădirea, s-o demoleze, era o altă încadrare juridică și mai mulți ani de închisoare. Iar avocatul a spus că foarte puținele variante prin care WTC poate fi distrus complet ar fi să intri cu un avion în clădire, la mijloc… Este probă în primul dosar!
Experiența asta m-a marcat foarte tare. A fost un exemplu pentru mine în luptele pe care le-am avut. Ăsta a fost destinul meu, a fost într-adevăr o cumpănă. Martin s-a ales cu câteva fire de păr alb, dar după aceea să trăiești toată atmosfera aia e ceva care nu are cum să nu-și pună amprenta asupra ta. Să te învețe că viața e importantă și că se pot întâmpla lucruri la care nici nu te gândești. Turnurile alea cum s-au dus în câteva minute, oamenii care se aruncau de la ferestre… E o priveliște care lasă urme. Dar și la nivel uman, să vezi cum au fost îngenunchiați, dar cum s-au ridicat extrem de repede, fără populism din ăsta ieftin. Ăsta e un aspect psihologic extrem de important.
Sursa: unica.ro
