Nu demult, viața mea părea pecetluită. Mă vedeam alături de Cezara, ducând amândoi o viată îndestulată, dar previzibilă, cu copii, casa, mașini, concedii… Nu mă așteptam la nimic spectaculos, dar uite că nu asta era soarta mea. într-o fracțiune de secundă, totul s-a schimbat pentru mine, fiindcă m-am îndrăgostit nebunește.
Totul a început într-o vineri după-amiază. Plecasem de la serviciu mai devreme decât de obicei -lucrez într-o firmă specializată în pro-grame informatice, și în domeniul ăsta nu prea există „vineri scurte”; deseori nu avem nici sâmbete libere, toți lucrăm ca apucații, și unii dintre noi parcă s-au născut în fața monitorului și tot de acolo o să ajungă direct la cimitir…
și eu sunt la fel de înnebunit după jobul meu, adesea mă prinde miezul nopții cu ochii-n ecran, dar acea vineri era specială. Urma să mă întâlnesc cu Cezara, un personaj despre care va fi frecvent vorba în aceste pagini.
Cezara era prietena mea. Ne cunoșteam de ani buni, mai precis din liceu, și în ochii tuturor cunoștințelor comune eram sortiți unul altuia. Despre sortitul ăsta nu știu ce să vă spun, adevărul e că, până la întâmplările ce fac obiectul scrisorii mele, nu fusesem cu nicio altă femeie, așa că nu prea aveam termeni de comparație. Părinții Cezarei sunt prieteni buni cu ai mei – tații noștri au fost colegi de facultate și apoi de serviciu, iar mamele noastre s-au simpatizat și ele. Prin urmare, dacă familia Donose avea un fiu, iar Petreștii, o fiică, ambii copii de vârste apropiate (eu sunt mai mare cu un an decât Cezara), toată lumea s-a gândit că și cei mici se vor înțelege la fel de bine. și așa a fost: am alergat ca năucii pe plajă, în fundul gol, bineînțeles, pe când aveam doar cinci sau șase ani, apoi, pe la nouă sau zece ani ne-am pus costume de baie în aceleași concedii petrecute alături de ai noștri și ne-am studiat corpurile mult mai atent decât înainte, iar într-o vacanță petrecută doar în doi, tot la mare, dar de data asta la Vama Veche, am trecut iarăși la fundul gol. De data asta însă, cu mult mai puțină inocență infantilă…
Părinții au încurajat relația noastră. Eram amândoi studenți buni (eu am absolvit Informatica, iar Cezara, ASE-ul), ne iubeam și păream sortiți unei căsnicii fericite. Ceea ce nu pricepeam pe atunci era faptul că Cezara mi se părea idealul feminin numai fiindcă nu prea avusesem ocazia să cunosc – mai îndeaproape – alte femei. În studenție am avut multe colege tare drăguțe care mă simpatizau, dar eu n-aveam nici timp și nici chef să mă lansez în ceva nou. Aveam nouăsprezece sau douăzeci de ani și mă comportam ca un tip de peste treizeci, mă dădeam blazat și îi răspundeam plictisit prietenului meu Rareș, de fiecare dată când acesta mă invi-ta la vreun chef fără a omite să-mi precizeze că „vin gagici tari de tot”:
— și ce vrei să fac, măi Rareș? S-o înșel pe Cezara?!
— Tu parc-ai fi deja însurat! Ești nebun! De abia ai trecut de majorat și gândești ca nea Dorel, căruia îi e teamă să nu-l prindă nevasta când iese la o bere cu amicii!
— Hai, termină, că la bere ies, dar asta-i altceva. 0 să vin la chef, dar cu Cezara.
— Bravo, te admir pentru cumințenie! 0 sin-gură problemă mai rămâne de dezbătut: oare Cezara e la fel de cuminte?
— Lasă prostiile! Evident că da!
Mă amăgeam? Important era doar faptul că, pe atunci, eram sigur că nimic nu se va inter-pune între mine și fata cu care urma să mă însor, să fac copii, alături de care mă vedeam chelind, așa, ca tata… 0 viață întreagă alături de ea!
Ceva adevăr exista în spusele lui Rareș, dar atunci nu știam cât de mare era acest „ceva”. Existau zvonuri în grupul nostru de prieteni, vorbe de genul: „Cezara a pus ochii pe pletosul ăla de Dragoș, îl știi, chitaristul de la trupa…”, dar toate mi se păreau minciuni sau chiar strâmbe băgate din invidie.
Dacă însă aș fi fost mai atent (sau mai experimentat) și la altceva decât la limbaje de programare, aș fi remarcat probabil că anii aduseseră multe lucruri noi – și nu tocmai plăcute – între mine și prietena mea. Nu prea ne mai „întâlneam” deloc în gusturi, orientări…
Ea trăgea de mine să mergem la nu știu ce tâmpenie de film bun numai pentru adolescenții care n-au unde să se pipăie altundeva decât într-o sală de cinematograf și, pe de altă parte, protesta zile-n șir dacă, la insistențele mele, mă însoțea la un concert de jazz. Eu nu mă omoram deloc după chefuri, pe ea trebuia s-o smulg cu forța de la orice petrecere, eu aș fi gustat o ieșire la iarbă verde în weekend, în timp ce ea prefera să bântuie prin magazine sau să schimbe ore-n șir canalele TV…
— Mă plictisește natura! îmi spunea de fiecare dată când izbuteam să ieșim pentru o după-amiază în aer liber.
Unde era fata cu care nu găseam nici-un motiv de ceartă, nici măcar o diferență de păreri? Poate că mă schimbasem și eu, nu pot nega asta, dar ea parcă de-venise o altă persoană. Una frivolă, obsedată de saloanele de coafură și de tot felul de țoale vulgare de care se plictisea în câteva zile, numai ca să aibă pretextul unei noi expediții prin magazine. Noroc că avea domnul Petrescu patru firme în județ, că altfel toată finanțarea ar fi picat pe capul meu și nu cred că v-aș mai fi scris, m-aș fi sinucis demult! și ea era la fel de nemulțumită de mine:
— Tu ai de gând să umbli în blugi până ieși la pensie? Mie mi se pare ciudat ca un tip ca tine, cu job mișto, cu o carieră de perspectivă, să arate fix ca un aurolac!
Aurolacului i se făceau și cadouri: cum prindea ocazia, îmi dăruia câte un sacou cu pătrățele viu colorate, ceva ce mi-ar fi fost jenă să pun până și în culcușul lui Jack. Apropo, Jack e un câine Schnauzer uriaș și a fost un alt motiv de scandal între mine și Cezara, care nu suportă patrupedele decât pe Animal Planet și chiar și atunci cred că se gândește ce haină de blană ar ieși din ghepardul care fugărește antilopa.
Dar să nu vă mai plictisesc cu neînțelegerile noastre. Problema mea era că, deși le percepeam ca atare, nu mi se păreau suficient de grave ca să rup relația. Dimpotrivă, aveam senzația că ele vor dispărea de îndată ce vom fi căsătoriți. și, ca să-mi arăt și eu „romantismul” (așa ar numi Cezara strădania prin care un bărbat reușește să-i cumpere unei femei două-trei kile de bijuterii pe lună), m-am decis ca momentul cererii în căsătorie (cel formal, căci mai vorbiserăm de mii de ori despre acest subiect) să fie „consolidat” de un cadou pe măsură: un inel de logodnă.
Am strâns ceva bani și, în vinerea pe care v-am pomenit-o la începutul scrisorii mele, m-am înființat la un magazin din centru, pe lângă vitrinele căruia treceam de obicei cu senzația unuia care vizitează un muzeu: „nu puneți mâna pe exponate” era singurul îndemn care-mi venea în minte când vedeam prețurile. Dar de data asta, aveam ceva bani la mine și eram hotărât să nu ies de acolo fără o bijuterie care s-o epateze pe Cezara.
Primul lucru pe care mi-au căzut ochii nu au fost însă vitrinele pline cu inele și coliere, ci ochii splendizi, incredibil de verzi, ai unei fete. Era chiar vânzătoarea:
— Cu ce vă pot ajuta? m-a întrebat, și de data asta m-a impresionat vocea. Sinceră, fără acea nuanță de politețe forțată, „profesională”. Nu știu dacă dumneavoastră credeți în genul ăsta de întâlniri esențiale, în care din doar o privire simți că persoana care ți se află în față va juca un rol important în viața ta, dar vă jur că mie așa mi s-a întâmplat. Am simțit, ba nu, am știut că acea fată îmi va schimba cu totul existența. și cu greu am izbutit să mă înfrânez și să vorbesc pe un ton cât mai indiferent.
— Nu te supăra, eu nu sunt deloc un expert în bijuterii, dar vreau să cumpăr un inel. Ceva de genul acesta… i-am spus arătând spre unul cu o montură simplă, dar elegantă.
— Cum arată fata căruia i-l veți face cadou? Culoarea ochilor mă interesează…
— Verzi! am răspuns fără să mă controlez și cu privirea pierdută în ochii fetei din fața mea.
Era cel mai stupid răspuns cu putință, căci Cezara are ochii la fel de căprui ca ai mei, dar parcă vorbise gura fără mine. și nici nu mai puteam da înapoi, fata ar fi crezut fie că sunt nebun, fie că îi fac avansuri așa, din prima.
— Păi, dacă sunt verzi, mi-a răspuns ea zâmbind, am să vă arăt câteva inele cu smarald.
M-am albit. Smaralde? Mai lipsea un diamant cu ‘jdemii de carate, pentru plata căruia nu mi-ar fi ajuns nici doi rinichi vânduți pe piața neagră… Cred că fata a simțit panica mea, căci a continuat:
— Avem o serie mare, sunt unele cu pietre mai mari și mai scumpe, dar nu sunt singurele. De altfel, dacă îmi permiteți un sfat, mie îmi plac mai mult cele mai discrete.
și mie îmi plăceau mai mult, și asta nu numai din motive financiare. Cele cu ditamai pietroiul verzui cocoțat pe montură mi se păreau cam bătătoare la ochi. După alte cinci minute de conversație, în care fata îmi arăta inele și eu nu-mi puteam lua ochii de la ea, m-am hotărât pentru unul cu smarald și m-am ușurat astfel de toate economiile mele.
Dar oare avea să-i placă Cezarei? și -iată marea problemă! – îi va veni bine? Am privit mâinile fetei, și din nou ea a înțeles la ce mă gândeam.
— Cum are mâinile tânăra căreia i-l veți dărui?
— De unde știi că este vorba despre o tânără, și nu despre bătrâna mea mamă? nu m-am putut împiedica să-i răspund în glumă.
— E un inel de logodnă.
— Aha… Bine că știu. Da, ai dreptate, nu e pentru mama. Iar mâinile fetei respective sunt… Ca ale tale! Da, are degete suple, ca tine.
— Vreți să-l încerc?
— De ce nu?
— E un fel de superstiție… Se spune că nu e bine să…
— Eu nu cred în superstiții.
— Bine. Inelul îi venea perfect și nu m-am jenat să i-o spun.
— Se potrivește minunat cu ochii tăi.
— și cu ai viitoarei dumneavoastră logodnice.
— Da, sigur… Cam așa a fost prima noastră întâlnire. Am plecat năuc din magazin și m-am dus acasă, dar, dintr-un straniu impuls, m-am ferit să le arăt alor mei cadoul pe care voiam să i-l fac Cezarei. Pe la patru m-a sunat chiar pri-etena mea:
— Ce faci? De când ești acasă?! Credeam și eu că, fiind vineri seara, ieșim și noi în oraș.
— Sigur, e o idee bună. Ce zici, trec pe la tine într-o oră? Am și un cadou…
— Cadou? Ce te-a apucat, te-ai îmbolnăvit?
Așa e Cezara, glumeață… M-am grăbit să ajung la ea, fiindcă mama mă ținuse de vorbă și întârziasem, și uite-așa mi-am dat seama, de-abia când eram în fața ușii Cezarei, că inelul rămăsese acasă, în buzunarul blugilor cu care venisem de la serviciu. N-are sens să vă mai spun ce clipă jenantă a fost aceea în care iubita mea, zâmbitoare, m-a studiat cu atenție, ca să vadă când mă decid să ating subiectul darului promis.
— Vai, sunt un dobitoc! am sărit. închipuiește-ți că…
— știu cum ești, nu insista. Vrei probabil să spui că voiai să-mi faci un cadou și l-ai uitat acasă.
— Chiar așa.
— Grozav! Păi poți să mai faci o încercare! mi-a răspuns pe un ton ofuscat înainte de a-mi închide ușa în nas, plină de nervi.
Am fugit către casă. Era vina mea, corect, dar, pe de altă parte, mă gândeam că o fată normală ar fi glumit pe seama zăpăcelii mele și nu m-ar fi repezit în halul ăsta.
Deci, am fugit și am tot fugit către cadoul mult-așteptat și, pe drum, poate din cauza oboselii, am început să gândesc. Ca într-un film, au început să mi se perinde prin fața ochilor toate neînțelegerile dintre mine și Cezara, toate răutățile și scandalurile pe care le-am înghițit ani la rând.
„0 viață întreagă alături de ea? mă întrebam. Imposibil, nici martirii creștinătății n-au pătimit cât aș pătimi eu alături de ea. Nu, nu e o fată rea, problema e că nu ne potrivim. Cred că și ea e la fel de nervoasă când se gândește la mine și la năzbâtiile mele… Poate e doar vina mea, ar fi trebuit să rup de mai multă vreme, să nu o las și pe ea să se amăgească!”
După ce am rumegat toate aceste cugetări, mi-am dat seama că ajunsesem, leoarcă de transpirație și cu limba până la brâu, în fața blocului nostru. „Ce fac? Mă duc, iau inelul și o cer de nevastă?” Sau…
A fost „sau”. Am cumpărat un buchet uriaș de trandafiri albi și, la fel de transpirat după atâtea plimbări prin oraș, m-am înființat din nou la ușa Cezarei. N-a fost o discuție prea plăcută, dar a fost una lămuritoare. Apoi, cu alt buchet de trandafiri, roșii de data asta, m-am dus la magazinul de la care cumpărasem inelul. M-a întâmpinat chiar fata cu ochi verzi.
— Ați venit fiindcă doriți să înapoiați inelul? m-a întrebat ea.
— Nu. Am venit înapoi fiindcă nu voiam să ți-l fac cadou decât împreună cu un buchet de flori.
Toate astea s-au întâmplat la începutul verii trecute și v-am scris fiindcă în curând împlinim un an de când suntem împreună, eu și Ruxandra. Căci așa se numește logodnica mea. și când te gândești că totul a pornit de la un inel…
Sursa: libertatea.ro
