„Cine se gândește că, odată cu apariția senectuții, din cuplu dispar problemele amoroase, cum ar fi aventurile, se înșală! Eu m-am confruntat cu infidelitatea soțului meu la 60 de ani, o vârstă la care, cred unii, ar fi trebuit să ne preocupe nepoții și biletele la… Herculane. Pe el îl preocupa însă mai degrabă amanta.
Dacă mi-ar fi propus cineva, când aveam douăzeci de ani, să-mi împart bărbatul cu o femeie, cred că aș fi fost în stare să-l strâng de gât. Nu la fel am gândit și la 60, după patruzeci de ani de căsnicie…
— Mimi, ar trebui să mă înțelegi și tu… Sunt bărbat…
— Eugen, ce să înțeleg? Eu nu mai pot înțelege. Atât timp cât viața noastră sexuală a murit de atâta timp, cum pot să mai înțeleg că ești bărbat?
— Dacă nu mă culc cu tine, asta nu înseamnă că…
— Eu am o mare teamă…
— Ce teamă, Mimi?
— Cu inima aia a ta… Ai mare grijă! Nu aș avea deloc liniște dacă aș fi în locul tău…
— Tu mă iei în râs acum?
— în ce vrei să te iau? în plâns? Vrei să urlu în fața ta și să îți spun că mă simt mai mult decât o femeie înșelată, o femeie părăsită?
— Tu nu mai vrei să mai faci nimic cu mine! mi-a reproșat soțul meu, ca și când ar fi avut o revelație.
— Ești un mare glumeț! Dar nu fac totul cu tine?
— Totul și nimic!
— Nimic?! Dar serile în care te ascult cum te plângi că ți-e teamă de ziua în care nu mai deschizi ochii sau de posibilitatea unei boli oribile, dar mesele pe care le luăm împreună și le-am gătit zeci de ani cu același drag, dar curățenia pe care o găsești mereu în baie și în dormitor, pentru că, știi bine, ești un mare maniac al igienei? De toate astea ce spui? Sunt nimic?
I le spuneam și nu mă mai opream din spus. Ca și când patruzeci de ani aș fi trăit într-o permanentă muțenie. Brusc, nu mai eram bună, nu mai făceam nimic cu el, pe scurt, nu mai reprezentam o tentație…
Era suficient că aflasem la modul cel mai grosolan de amantlâcul lui pervers. îmi spunea că pleacă pe munte ca să facă pe ghidul – ceea ce nu era neadevărat! -, dar, minune!, se atașase mai mult decât era permis de o turistă… 0 turistă, auzi… Prostul de el! S-a dat singur de gol spunându-i numele în somn. Probabil că o visa… Evident, era mult mai tinerică și mai entuziasmată decât mine. La vârsta ei, dacă stau și mă gân-desc bine, așa eram și eu… De fapt, asa l-am și cunoscut pe Eugen, pe munte. In prima partea a căsătoriei, cred că vreo 10 ani, am bătut cu el toate pădurile, am luat la picior Făgărașul, Retezatul, tot ce e mai spectaculos din țara asta, fără să mă plâng vreodată că nu aveam chef sau poate starea necesară. După aceea, au venit copiii și am lăsat-o mai moale. El, nu. Iar eu nu am fost împotrivă. Mare greșeală am făcut!
— Este vina mea!
— Este a amândurora, Mimi…
— Nu, nu… E vina mea… După ce s-au născut copiii, trebuia să-ți impun să stai acasă, lângă mine…
— și să mă culegi eventual de prin crâșme, nu? Tu crezi că aș fi acceptat cu seninătate… Ce Dumnezeu, Mimi…
— Bine, Eugen, să revenim la subiect! Dacă divorțăm, râde lumea de noi! Avem 60 de ani! i-am zis eu, încercând să-mi țin sub control revolta.
— Nu știu ce să zic acum, Mimi! Nu știu ce să zic…
— Mă mai iubești?
Când l-am întrebat asta, s-a uitat la mine ca și când m-ar fi văzut pentru prima dată în viața lui, ca și când nu știa de unde venise întrebarea și voia să vadă buzele care rostiseră aceste cuvinte. îmi amintesc, cu amară nostalgie, cum îmi spunea în fiecare zi aceste vorbe în tinerețe. Acum trebuia să-l întreb eu… Răspunsul lui m-a uimit.
— Cum să nu?! Ce întrebare e asta?
— Eugen, mi-ai răspuns cu o întrebare…
Probabil că mai existau sentimente, în sensul obișnuinței, al respectului. în niciun caz în sen-sul vâlvătăii care leagă doi oameni îndrăgostiți nebunește unul de altul. îi era greu să spună nu, pentru că nu era vorba de ură. Dar îi era greu să spună și da, pentru că nu mai era vorba de acea dragoste de la începutul unei relații.
— Vei fi uimit… am continuat eu discuția.
— Uimit? De ce?
— Dacă tu m-ai întreba pe mine, aș ști ce să-ți răspund.
— și ce mi-ai răspunde? îmi poți spune? a reluat el, curios.
— Aș spune nu!
A rămas șocat. Nu se aștepta.
— Nu?
— Nu! Nu te mai iubesc așa cum te iubeam când te-am cunoscut. și nu te mai iubesc atât timp cât tocmai mi-ai reproșat că nu mai vreau să fac nimic cu tine… Deci ar fi cazul să luăm o decizie…
— Poate ar trebui să nu mai vorbim despre asta. Să vedem ce face timpul! Poate ne ajută el mai mult…
— Poate, Eugen… Dar până atunci, încă mai avem lucruri de împărțit. Avem chiar o viață de împărțit… Consider că e cazul să fim mai hotărâți!
Deși păream foarte determinată în discursul meu, în realitate eram varză. Dezorientată complet. Am stat eu și m-am gândit bine. La ce bun să transform ceva ce este deja o dramă într-o dramă și mai mare? Până la urmă, în fiecare zi aflăm câte o poveste în care cineva înșală pe altcineva. Prin urmare, situația mea nu era nouă și nici unică sub soare. Mi-era tare greu să mă despart de Eugen, pentru că noi ne împăcam tare bine. Asta era problema noastră: că ne împăcam tare bine! Cine a greșit, oare? și de ce trebuie să vedem ca pe o greșeală faptul că doi oameni care sunt îndrăgostiți lulea unul de altul se transformă, de-a lungul timpului, în doi prieteni foarte buni? 0 realitate toxică, în altă ordine de idei, atâta vreme cât instinctul sexual încă mai există chiar și la 60 de ani… îmi doream și eu, la fel ca soțul meu, un turist în viața mea… 0 să vă surprindă soluția pe care am găsit-o!
— Eugen, o să facem așa cum ai spus tu! l-am abordat pe bărbatul meu într-o dimineață.
— Cum așa?
— Lăsăm timpul să decidă! Cu o singură condiție…
— Care este soluția?
— Nu mai dormim împreună și nici nu mai locuim împreună… De ce să te ascunzi ca un adolescent?
— Bine, dar asta presupune să ne despărțim!
— Stabilim exact când vii acasă!
— și lumea ce o să spună?
— Lumea o să creadă că tu ești pe munte în timpul săptămânii, cum a știut până acum!
Se uita la mine trăsnit. Nu se aștepta să primească libertate totală din partea nevestei lui. Copiilor nu le-am spus nimic, ei nu trebuie să știe problemele noastre de cuplu. știau și ei, la fel ca vecinii, că Eugen e plecat în timpul săptămânii în excursii cu turiștii. Toată lumea știa de pasiunea lui pentru munte… Iată că un hobby poate regla și tensiunile din interiorul unui cuplu. Cine ar fi spus asta acum 40 de ani când plecam cu Eugen, atunci viitorul meu soț, în drumeții pentru a ne ascunde de lume, pentru a fi doar noi doi? Am dus această viață la dublu șase luni, timp în care n-am stat nici eu prea cuminte… Am avut tupeul să îl sun pe un coleg care mă curtase cândva. De ce să nu îmi fac și eu puțin de cap?
— Cu Victor?
— Da, cu Victor!
— și de ce îmi spui așa târziu? mi-a zis, indignat, Eugen.
— Crezi că are rost întrebarea ta? I-am povestit și lui Eugen de Victor,tipul cu care mai ieșeam din când în când, așa, din curiozitate. Vedeam cum îi strălucesc ochii. Era, oare, gelozie? Spre deosebire de soțul meu, nu puteam sta prea mult departe de casă, în sensul de a mă muta cu Victor. Nu era cazul, nu mai puteam să mă îndrăgostesc ca la 20 de ani, nu mai aveam acea disponibilitate și naivitate.
Dar escapada mea i-a retrezit lui Eugen interesul față de mine. Nu m-aș fi gândit! Chiar dacă nu a renunțat total la turista lui, îl simt din ce în ce mai aproape de mine și probabil că nu mai e decât o chestiune de timp să fim pentru totdeauna din nou împreună.”
Sursa: libertatea.ro
