Această poveste a fost trimisă pe adresa redacției site-ului eva.ro, de către o cititoare, totul este adevărat. Iată experiența de iad pe care a trăit-o o tânără:
Deşi am numai 25 de ani pot spune că până acum am trăit cât pentru două-trei vieţi. La numai 14 ani, când colegele mele de şcoală intrau la liceu, eu eram vândută ca o bucată de carne pe piaţa din Italia, unde plecasem încrezătoare că o să-i cuceresc pe italieni cu picioarele mele frumoase. Picioare care ştiau cel mai bine să danseze, nu să se desfacă în aşteptarea clientului. Dar n-am dansat nici măcar o noapte în Italia, acolo unde plecasem cu un tip, din dragoste. El a fost primul meu bărbat, iubit şi trădător. După el le-am pierdut şirul, şi sincer nici n-aş vrea să mi-l amintesc.
De fapt multă vreme după ce m-am întors, principala mea preocupare a fost să uit. Să îmi ocup mintea cu orice altceva ca să pot uita prin ce am trecut timp de cinci ani acolo. Nu de puţine ori mi-am dorit să fi murit mult mai devreme, în primii ani din ăia cinci. Dar pentru că un consilier din organizaţia care m-a ajutat să scap de acolo şi să mă întorc acasă mi-a spus odată că numai cei puternici ajung departe, migrează, înving, am ales să fiu dintre cei puternici. Dacă tot m-am numărat, fără voia mea, în statisticile internaţionale ale traficului de carne vie, atât puteam să fac din proprie voinţă: să supravieţuiesc şi să îmi refac viaţa.
Nu vă pot spune multe despre mine din viaţa de dinainte de Italia, pentru că asta ar însemna identificarea mea. Iar unul din preţurile plătite ca să scap din sclavia prostituţiei este şi acesta: că a trebuit să-mi schimb identitatea după întoarcerea mea în ţară. Unii dintre oamenii din reţeaua care m-a exploatat şi pe mine sunt încă liberi şi continuă să facă ce ştiu ei mai bine: bani. Din crime şi sex. De aceea voi fi în această poveste doar una dintre numeroasele adolescente din România care a visat să danseze pe scenele lumii şi a sfârşit într-un subsol insalubru dintr-o suburbie a unui mare oraş italian.
Am fost bătută, înjurată, schingiuită, arsă cu ţigarea, trecută prin violenţe de care nici nu vă imaginaţi că ar exista şi care fac să pălească expresia atât de dragă presei de la noi „supusă la perversiuni sexuale”. Nimic din arsenalul prostituţiei nu mi-e străin, iar atributele mele pe care orice fată şi le doreşte – un corp frumos, armonios, o faţă catifelată şi inocentă – mi-au adus în acest caz cele mai mari deservicii. Pentru că eram mereu preferată de clienţi. Iar asta se traducea în ore lungi, epuizante, de sex, iar când pur şi simplu nu mă puteam ridica din pat ca să-mi fac măcar propria igienă eram bătută şi violată de supraveghetorii care trebuiau să aibă mereu fetele „în priză”.
Nicio femeie nu ar trebui vreodată să treacă prin aşa ceva, niciun om nu ar trebui să ajungă în situaţia aceea. Dar mereu vor exista victime atâta vreme cât va exista cerere, şi câtă vreme fetele tinere îşi imaginează că orice bărbat sexy care le acordă atenţie o face pentru că ele sunt unice şi irezistibile. E adevărat, toate suntem unice, dar de cele mai multe ori ne purtăm ca nişte gâşte uşor de păcălit cu aceleaşi vorbe.
Povestea mea a fost de două ori la un pas de încheiere. Am încercat să mă sinucid de două ori în primul an de sclavie. Ca şi la puşcărie, primul an a fost cel mai greu. Apoi ajungi să te dedublezi. Nu mai eşti tu aceea pe care o posedă tot regnul masculin de pe lume, ci doar o simplă bucată de carne care ţi-e dată în custodie vremelnic, ca să o întreţii în asemenea măsură, cât să fie dorită. În încercările mele de sinucidere mi-am dorit ca măcar să îmi produc suficiente mutilări cât să nu mai fiu dezirabilă.
Dar se pare că Dumnezeu avea alte planuri cu mine. Iar în cei cinci ani de sclavie nu m-a izbăvit de chin stricându-mi corpul, care se încăpăţâna să rămână suficient de dorit.
Eliberarea mea a survenit într-un moment în care eu nu mai speram nimic. Ajunsesem aproape la 20 de ani, dar eu mă simţeam de 50. Uneori nici nu-mi mai aminteam câţi ani au trecut, dar îi măsuram în numărul de subsoluri prin care trăisem. Fuseseră cinci, câte unul în fiecare oraş în care fusesem dusă. Apoi a fost o razie a poliţiei –mai fuseseră şi altele, dar de fiecare dată ei aflau din timp – şi probabil am fost considerată o pagubă colaterală. Oricum eram suficient de folosită, deci se puteau lipsi de mine, de vreme ce prospăturile vin permanent.
După eliberare am trăit cu certitudinea că urmează executarea mea. Nici acum nu sunt sigură că am scăpat. Până la moarte voi avea probabil această îndoială. Am revenit în România, am fost ajutată să mă stabilesc într-o zonă complet străină şi datorită faptului că tata, omul care mă crescuse până la 14 ani, singura mea rudă în viaţă, murise cu un an înainte, fără să mă mai revadă. Nu mai aveam pe nimeni important, care să merite efortul de a mă reintegra în familia lărgită.
Aşa că am luat-o de la zero. Organizaţia pe care nu o pot numi (nu am voie) m-a ajutat să îmi termin liceul, iar acum sunt chiar studentă. Lucrez în acelaşi timp într-un salon de frumuseţe şi visez că peste câţiva ani voi avea propria frizerie. Paradoxal, după atâţia ani în care coşmarul vieţii mele a fost acela de a îmbrăţişa cu de-a sila bărbaţi străini, am descoperit că mâinile mele fac minuni asupra scalpului lor. Masajul meu de după tuns, spălatul părului sau epilarea pe care o aplic clienţilor mai cocheţi mă fac acum una dintre cele mai solicitate frizeriţe-cosmeticiene, aşa cum eram cândva cea mai solicitată curvă. Iar asta nu mă deranjează. O iau aproape ca pe o răzbunare a sorţii. Pe mine şi pe ei.
Pentru că indiferent de finalul care e aparent fericit, eu încă mă simt vinovată pentru ce am trăit în cealaltă viaţă. În viaţa mea de bucată fragedă de carne.
Sursa: eva.ro
