Mama era croitoreasă. M-a crescut ca la armată. Nu aveam voie să ies din cuvântul comandatului, adică al ei.
A fost o mână de fier şi cred că asta a ajutat-o să supravieţuiască cu un copil mic şi singură, într-o epocă în care această condiţie era demnă de dispreţ. O femeie cu un copil rar îşi găsea un soţ. Şi de ce să îşi găsească unul?! Eu nu am văzut-o niciodată în compania unui bărbat.
Eu aveam 30 de ani, m-am căsătorit şi am făcut doi copii frumoşi, pe Ana şi pe Paul.
Într-o zi a adus o fată să doarmă la noi în casă. Să doarmă la noi în casă! El spunea însă că fata tocmai a venit la Bucureşti şi că e verişoară. Uneori îl credeam, aveam mare nevoie să îl cred. Aveam nevoie de un tată pentru copii.
Din păcate, de-a lungul anilor, nici asta nu a fost. Copiii erau destul de indiferenţi pentru el. Era bine că îi are, că aşa trebue să fie, să ai copii, dar nu a schimbat vreodată un scutec şi nu i-a dus la şcoală.
Am devenit mamă şi atât
A fost o greşeală din partea mea să renunţ la munca mea, dar am făcut-o, pentru că voiam să le ofer copiilor tot ce este mai bun.
Pe fată am dat-o la muzică, a învăţat să cânte la pian, a fost într-un cor de copii şi a vizitat toată lumea până în clasa a cincea. Pe băiat l-am dat la chitară şi a avut un mare talent muzical încă de mic.
Copiii mei au fost mângâierea şi mândria mea. Eram mândră când Ana venea din Japonia şi toţi copiii de pe scară o întrebau cum a fost.
Paul mergea de mic la concerte şi la concursuri pe care le câştiga. Vedeam în ei compensarea tuturor frustrărilor mele de soţie. Sau împlinirea unui destin de mamă, altfel decât cel pe care l-a avut mama mea cu mine.
Fiica mea va fi o femeie liberă şi frumoasă, nu se va teme să discute despre sex cu mama ei, îi voi fi prietenă, mai mult ca orice.
M-am înşelat în lecţiile de viaţă pentru copiii mei
Din păcate, cred că şi aici m-am înşelat… Cât copiii mei au fost mici, blândeţea mea i-a ajutat. Când au mai crescut şi au devenit adolescenţi, aveau nevoie de un tată care să le impună nişte reguli.
Ana a crescut prea liberă, pentru că eu nu am fost capabilă să o ating nici cu o floare.
Prea liberă şi un pic iresponsabilă. Indiferent de bunele intenţii ale părinţilor, copiii vor alege căi pe care uneori nu e bine să meargă. Ana a plecat de acasă pe la 15 ani şi a locuit o vreme la prietenul ei.
Era prea tânără pentru asta, dar nu m-a lăsat inima să îi spun asta. Pe mine mama nu mă lăsase să ies din casă decât pe la 25 de ani. Nu voiam să fie la fel pentru Ana.
A rămas însăcinată cu el şi chair voia să păstreze copilul. Nu-şi dădea seama ce presupune un copil. A pierdut sarcina şi s-au despărţit.
Apoi a revenit pentru câteva luni acasă şi a plecat iar, cu alt băiat, peste vreo jumătate de an. De fiecare dată eu eram sfâşiată, dar nu voiam să o fac să se simtă vinovată de ceva.
Voiam să fie liberă şi fericită, deşi vedeam că era cam iresponsabilă. Poate că nu era coaptă pentru experienţele acestea. A luat BAC-ul dar nu a luat examenul la facultate.
A plecat să se facă însoţitoare de zbor şi mi-a părut rău că nu a urmat o carieră muzicală, aşa cum speram pentru ea. Dar era viaţa ei… Câţiva ani a lucrat aşa, pe diverse linii aeriene.
Era obişnuită cu lumea largă, doar o văzuse de mică. Doar că niciodată nu a fost singură şi mereu avea câte o poveste de dragoste tristă, cu câte un băiat care o părăsea pentru alta.
Oare tatăl ei i-a imprimat această imagine despre bărbaţi? Oare şi-a ales partenerii în funcţie de el? Nu ştiu, e posibil.
Eu îi eram alături, o consolam, o ascultam, dar sfaturile mele cred că nu au fost prea bune, pentru că nimerea din poveste tristă în poveste tristă. La un moment dat s-a căsătorit în Vegas cu un american de origine indiană.
Tipul era îndrăgostit de ea, dar voia să o transforme în nevastă indiană tradiţională, care stă acasă şi face mâncare, ceea ce Ana mea nu putea să fie. Au divorţat peste 2 ani şi Ana e acum în Italia cu român, care nu o tratează prea bine.
Aş fi vrut să o sfătuiesc atunci când era mică să fie mai independentă, să nu depindă mereu de un bărbat. Aşa am făcut eu, am depins de tatăl ei, financiar şi emoţional. Aş fi vrut ca Ana să fie mai independentă.
Cred că i-am transmis ideea că o femeie nu se poate descurca de una singură. Dacă ar fi să fie copiii mei mici din nou, asta i-aş spune, să fie independentă.
Dar poate că îşi va da seama singură… eu mi-am dat seama prea târziu că independenţa este importantă. Este cea mai importantă pentru o femeie. Nu copiii. Nu, nu copiii, asta trebuie să accentuez.
Pentru că dacă femeia nu e destul de independentă, dacă nu se poate descurca fără ajutorul unui bărbat, atunci copiii au de suferit, şi femeia ar trebui să se gândească bine dacă e în regulă să aibă copii cu un bărbat care nu o ajută.
Durerea mea, băiatul meu
Cea mai mare durere a mea e fiul meu. Mai mic decât Ana cu 2 ani, băiatul meu frumos azi nu face nimic. Are 28 de ani şi nu face nimic, pentru că stă tot timpul în camera lui.
A fost chitarist într-o formaţie rock pe la 20 de ani, timp de vreo 4 ani, şi acolo s-a împrietenit cu băieţi care se drogau. Şi a început şi el, prima dată tutun, apoi iarbă, apoi droguri mai tari. Apoi a făcut sindrom bipolar.
Medicii spun că debutul a fost grăbit de consumul de droguri. Mă simt foarte vinovată faţă de el, de fiul meu frumos. Trebuia să fiu mai atentă, să îl ghidez mai bine.
Am fost de curând la o psiholoagă şi ea m-a întrebat multe lucruri despre tatăl lui, despre Mihai. Mi-a spus că Mihai trebuia să fie mai prezent în viaţa copiilor, să fie un model pentru Paul, fiul lui. Că Paul a ajuns astfel din lipsă de ghidaj patern.
M-am păcălit? Uneori aşa mi se pare şi mie
Poate că aşa este, dar eu tot mă simt vinovată. Poate că trebuia să fiu mai fermă cu ei, cu copiii mei. Poate că trebuia să nu le fiu doar prietenă, ci să le spun lucruri dure, să le impun reguli.
Asta nu am ştiu să fac, pentru că mama mea proprie mi-a impus mie prea multe reguli şi am fost aproape sufocată de ele. Ce ciudat e felul cum ne comportăm cu copiii noştri în funcţie de felul cum s-au comportat alţii cu noi.
Am vrut să nu le fie frică copiilor de mine, dar poate că m-am înşelat. Poate că autoritatea părinţilor trebuie să existe, chiar dacă copiilor nu le place. Dar dacă mie mi-a fost mereu frică de conflict, ce să fac?
M-am înşelat cu privire la soţul meu şi la autoritatea în faţa copiilor mei. Fiul meu mă tratează oribil, îmi spun că e de la boala lui. Dar are şi perioade când e stabil şi tot urât îmi vorbeşte…
Pacea vârstei şi concluziile acestei vârste mature
Chiar dacă mă culpabilizez şi ştiu că am greşit în raport cu soţul meu şi copiii mei, acum aş vrea să am parte de un pic de linişte, de iertare. Am făcut tot ce am putut.
M-am descurcat bine, copiii au avut tot ce le trebuie. Simt nevoia de linişte şi simt nevoia să mă iert pe mine însămi.
Nu mai vreau să mă gândesc cât am greşit dacă am refuzat să văd adevărul. Copiii mei se vor descurca cumva, sunt adulţi. Poate altcineva va agea grijă de ei.
Poate vor avea noroc, aşa cum eu nu am avut. Până la urmă, linişte şi pacea vin din ideea că ai făcut tot ce ai putut, intenţiile tale au fost bune. Ştiţi cum e, omul propune, Dumnezeu dispune…
Sursa: psychologies.ro
