Această poveste de viață a fost publicată de revista Psychologies, care a primit-o pe adresa redacției.
Eram mândră cu el pe stradă și mă distram când femeile întorceau capul după el. Eu eram aleasa, așa că nu îmi mai încăpeam în piele de bucurie.
Nu era un bărbat tandru sau prea comunicativ, dar puneam asta pe seama educației militare. Multă ordine, prea puțin sentiment. Am crezut că îl voi învăța eu ce înseamnă să iubești.
Am crezut că dacă îl voi iubi destul, lucrurile se vor schimba. Și am avut dreptate, s-au schimbat. În rău. Pentru Ioan, eu eram slabă, nefericită, condusă de sentimente superficiale.
Pentru el conta rigurozitatea. Prosoape la dungă, podea lună, pantofi lustruiți. Eu eram haotică, iar asta îl enerva. Locuiam deja împreună, iar viața cu el era o spaimă continuă că nu e suficient de curat, de ordine…
Într-o zi, mi-a dat o palmă pentru că în bucătărie era dezordine, iar noi așteptam musafiri de la serviciul lui…. Gătisem toată ziua pentru această vizită și nu am avut timp să fac curățenie. A urlat la mine că îl voi face de râs în fața colegilor.
Conta mai mult să fie bucătăria curată decât contam eu. Am suferit, mi-am cerut iertare, am plâns. S-a uitat la mine cu dispreț. Nu înțelegeam nimic, era evident. Nu eram suficient de bună. Așa că au început infidelitățile.
De una am aflat direct de la femeia respectivă. Care mi-a apărut la ușă și mi-a spus să îl las că este al ei.
Am simțit că mă prăbușesc. Nu știam ce să zic. Tipa a râs, mi-a zis că oricum nu am șanse în fața ei și a plecat. Era o femeie frumoasă și, evident, tupeistă.
Când a venit Ioan acasă mi-a spus că nu e treaba mea ce a făcut cu ea, iar dacă mă interesează să rămână cu mine, nu mai pun întrebări… Am înghițit, am mai îndurat o perioadă, apoi am rămas însărcinată. Am pierdut însă sarcina la câteva săptămâni.
Ioan nu era entuziasmat de copil. Când i-am spus despre sarcină, a plecat de acasă să se îmbete. Când am pierdut sarcina, a zis că e mai bine, oricum nu era momentul.
Era însă momentul să plec eu și am făcut-o. Aveam 23 de ani când am lăsat tot în urmă.
Doi ani mai târziu l-am cunoscut pe Adrian. Pictor. Total diferit de Ioan, liber, vesel, fără reguli sau prea multă ordine.
Extrem de atrăgător fizic și pasional, m-am îndrăgostit rapid de el. Totul a fost minunat, mai puțin dependența lui de alcool. În câteva luni a început să bea atât de des, încât rareori era treaz.
Era vesel la băutură, dar asta nu îl făcea mai plăcut. Am încercat să îl ajut și m-aș fi străduit și mai mult dacă nu apărea Mirela. Adrian mai avea o iubită, pe nume Mirela, care rămăsese însărcinată.
A venit să îmi dea această veste și mie, întrucât Adrian nu își asuma răspunderea. Iar universul meu s-a prăbușit iar. Adrian a încercat să îmi explice că fusese o aventură și că nu însemna nimic… Am fost și mai dezgustată de felul în care vorbea despre o femeie care urma să îi facă un copil.
Poate a rămas intenționat însărcinată, dar asta nu mă privește. Adrian nu avea decât să doarmă în „patul” pe care și-l făcuse. Oricum bețiile lui mă aduseseră la limită, iar iubirea mă dezamăgise încă o dată.
Nu puteam obține ceea ce îmi doresc. Cel puțin, așa păreau lucrurile. Iubisem de două ori, intens și sincer, iar în ambele dăți finalul a fost o mare dezamăgire. Așa că am decis să rămân singură o perioadă, să îmi revin.
La 28 de ani l-am cunoscut pe Claudiu. Firmele noastre lucrau împreună, iar noi ne întâlneam frecvent. Nu mi se părea un tip atrăgător fizic și era puțin cam șters pentru gustul meu.
Eram deja singură de un an de zile și îmi era bine. Deja hotărâsem că următorul partener îl voi alege mai înțelept. Pe scurt: cineva care mă va iubi el mai mult. Nu mai eram dornică de „sacrificii” din iubire. Nici de provocări. Nici de infidelități.
Eram hotărâtă să rămân singură dacă nu găsesc bărbatul potrivit. Iar cele două experiențe avute, deja atârnau greu în balanță.
Claudiu este un bărbat răbdător. Nu am ieșit cu el în oraș când m-a invitat, dar nu a cedat ușor. A rămas în preajma mea și ne-am împrietenit, treptat. Era singur, avea 34 de ani și o carieră promițătoare. Era directorul de design al companiei cu care lucram.
Apreciam deschiderea cu care îmi asculta ideile, atenția pe care mi-o acorda, răbarea cu care îmi explica anumite lucruri. Aveam multe de învățat de la el, iar el era deschis să mă ajute să învăț. Cu ajutorul lui, am reușit să avansez și eu în firmă. Iar ca să sărbătorim, am ieșit la cină împreună.
Relația nu a început tumultos, din contră. Ieșeam ocazional la un film sau la masă. Povesteam mult, râdeam împreună și am învățat să îl apreciez pentru ceea ce este. Să îl văd dincolo de faptul că fizic nu mi se părea atât de atrăgător.
Dincolo de faptul că mie îmi plac bărbații tupeiști și încrezători, iar el este mai degrabă rezervat și timid. Dar în timp, am devenit un cuplu. Nu îi dădeam multe șanse. Nu vibram intens în prezența lui… dar am realizat că nici fără el nu vreau să fiu.
Claudiu îmi oferă fix ce nu am avut niciodată și mi-am dorit: stabilitate și încredere. Așa că ne-am căsătorit. Acum 15 ani. Avem împreună un copil și o viață liniștită.
Nu avem lipsuri materiale, plecăm în vacanțe, iar Claudiu ține mereu cont de ceea ce îmi doresc. Pentru că eu, pentru el, sunt tot ceea ce și-a dorit.
Dacă sunt sinceră cu mine, eu știu că el nu este ceea ce mi-am dorit. Dar asta nu înseamnă că îmi doream ce aveam cu adevărat nevoie. Claudiu este ce am avut mereu nevoie. Și da, sunt fericită.
Fără pasiune, fără dragoste nebună, fără „fac totul pentru tine”. Îi sunt fidelă și dedicată, îl îngrijesc și respect, mă simt iubită și prețuită.
Iar acum pot spune că astea sunt lucrurile care fac o căsnicie să dureze și o viață să fie împlinită. Nu pasiunea, nu amorul nebun… Cel puțin, asta este experiența mea de viață.
De Diana L.
Sursa: Psychologies