M-am îndrăgostit de o minte strălucită, dar în acelaşi timp perversă, ascunsă, cinică. Ceea ce a început ca un flirt într-o conversaţie pe Internet avea să se transforme într-o relaţie frumoasă, incitantă, dar dramatică.
Totul a început în decembrie 2011 când un fost coleg de liceu, cu vreo trei ani mai mare ca mine, mi-a cerut prietenia pe Facebook. Am acceptat. Ulterior s-a creat o legătură intensă și interesantă, deși virtuală. Vorbeam ore în șir, zi de zi pe messenger. Încă mai am acele discuţii şi le păstrez cu drag. Îmi amintesc de acele emoţii şi provocări intelectuale. A fost singură persoană cu care am rezonat, cel puţin din punct de vedere intelectual. Discutam despre orice, filme, cărţi, tehnologie, religie, filosofie… era o explozie de informaţii care se contopeau într-un dans erotic incitant şi emoţionant în acelaşi timp.
La sfârşitul lui ianuarie am acceptat să ne întâlnim. Eu făceam un master la Bucureşti, iar el era procuror aici. M-a aşteptat la gară. Mi-era teamă să cobor din tren. Avusesem multe relaţii eşuate, relaţii violente – unele dintre ele, care mă făcuseră să mă tem de oameni. Prietenii îmi spuneau că trebuie să mi iau inima în dinţi şi să încerc iar şi iar, căci va există un om bun şi pentru mine. Prima întâlnire a fost minunată. Am stat un timp împreună, am mâncat, am discutat, am râs mult. Îmi amintesc şi acum cămaşă vişinie şi zâmbetul lui carismatic. Nu era vreun Făt frumos, dar rezonam şi asta era totul.
Urma să ne reîntâlnim în weekend, după cursurile mele. Cursurile s-au terminat mai devreme, afară era o lapoviţă îngrozitoare, iar frigul pătrundea adânc în oase, aşa că l-am sunat şi m-am hotărât să-i fac o vizită. A fost una memorabilă, surprinzătoare… nu aveam de unde să ştiu atunci că performanţele sexuale de excepţie se datorau unor trucuri medicale.
Lucrurile au evoluat. A devenit o relaţie sau cel puţin aşa am crezut eu. Eu veneam în weekend la Bucureşti la master şi stăteam la el, el venea acasă la părinţi şi atunci ne întâlneam în orașul nostru. După 10 luni au apărut şi primele discuţii despre seriozitatea relaţiei. Răspunsul a fost brusc şi neaşteptat: „nu vreau o relaţie care să se finalizeze cu o căsătorie, e prea devreme să discutăm despre asta, dacă nu ţi convine poţi pleca”.
În septembrie avusesem o ceartă puternică, eu aflasem că am o problemă gravă de sănătate. În urmă certei am plecat de la el, iar când m-am întors îmi pusese lucrurile la uşa şi mă poftea să plec pentru totdeauna. Aşadar s-a născut problema seriozităţii relaţiei, urmată de o despărţire. Am cunoscut şi alte persoane, dar Remus îmi rămăsese în suflet, în ciuda comportamentului lui. A încercat să mă contacteze de sărbători după despărţire, nu i-am răspuns, iar asta l-a făcut să-mi scrie o serie de emailuri care ne-au adus din nou împreună, propunându-mi să mă mut cu el la Bucureşti și să avem o relaţie serioasă.
Nu am acceptat. Nu puteam renunţa la serviciu şi la o viaţă stabilă şi liniştită pentru ceva incert. Dar am făcut demersuri că să mă mut cu serviciul la Bucureşti și dacă reușeam aveam să încerc și relația cu el. În septembrie 2013 am găsit ceva la o firma de limbi străine, am intrat în concediu fără plată la locul de muncă din provincie, şi m-am mutat la Bucureşti. Totul mergea strună.
În decembrie, când eram din nou în vizită la părinţii lui, ca în fiecare concediu şi fiecare sărbătoare, am realizat că mâncarea nu are gust bun, că nu prea eram în apele mele, iar menstruaţia întârzia să apară. Am făcut testul de sarcină. Pozitiv. Răspunsul lui Remus: „îţi faci programare la clinică şi mergi şi faci avort!”.
Am sunat la o clinică privată, am făcut programare în aceeaşi dimineaţă, am mers, am plătit consultaţia, iar protocolul cerea o săptămâna de meditaţie asupra situaţiei. Eram în prima lună de sarcină, prima dată însărcinată, vârstă critică, 35 de ani şi jumătate, probleme medicale, iar Remus a răsunat în telefon că un tunet: „dacă te gândeşti să păstrezi copilul relaţia dintre noi s-a terminat. Să nu crezi că dacă te-ai mutat cu mine poţi să-mi torni un copil că să mă forţezi să mă căsătoresc cu tine!”.
A fost o săptămâna îngrozitoare în care am luat în calcul toate relele şi totuşi am hotărât să păstrez copilul. Aveam să ne descurcăm, salariul meu era destul de bun, părinţii mă susţineau, cu sau fără el aveam să cresc acest copil să-i ofer o viaţă fericită. Era timpul să-mi doresc mai mult decât doar o carieră. Din păcate când m-am interesat de actele de care am nevoie am aflat că nu beneficiez de concediu de maternitate şi probabil nici de concediu de creşterea copilului pentru că eu apăream la serviciu cu concediu fără plată. Am intrat în panică şi am încercat din nou să vorbesc cu Remus, care îmi spusese că s-a mai gândit şi că nu trebuie să plec din apartament chiar atunci şi că o să-şi anunţe şi el părinţii despre copil.
Apoi s-a răzgândit. Zicea că eu pentru el nu exist, părinţii lui nu ştiu, şi dacă e să afle or să afle când vrea el, iar eu dacă îndrăznesc să-i vizitez sau să le spun mă dă afară din apartament.
Înainte de Paşte am aflat că părinţii mei divorţau, tata se mutase în camerele mele, iar eu nu aveam unde să mă mai duc. Aş fi vrut să rămân în Bucureşti, dar Remus a insistat să merg acasă. În timp ce el a motivat că are de lucru la job și trebuia să rămână la București. Pentru că nu înțelegeam de ce nu pot rămâne și eu în Bucureşti, mi-a spus că el mă vrea cât mai departe, că doreşte să aibă relaţii cu alte femei, femei care trebuie scoase în oraş, plimbate pentru că el trebuie să-şi trăiască viaţa cât e tânăr. Are 38 de ani, „când trece de 40 cine se mai uită la el…”.
În plus, „o femeie care vrea să aibă copii nu este o femeie adevărată în ochii lui. Femeile adevărate sunt femei perverse care ştiu cum să ia un bărbat… eu sunt prea cuminte pentru el şi prea naivă. Cel mai bine era să plec. El nu suportă să aibă un copil cu el sub acelaşi acoperiş. Mama lui şi-a nenorocit viaţă lângă tatăl lui, pentru că l-a avut pe el. Un copil înseamnă sacrificiu şi chin. El face ce e mai bine pentru el, se distanţează şi nu vrea să ştie că acest copil există, poate doar când e mai mare. Nu vrea să facă nici un fel de sacrificii pentru el, nu vrea să aibă viaţa mamei lui care şi acum îl învinovăţeşte pe el pentru viaţă ei…”.
În cele din urmă l-am anunţat că mi-am găsit o bătrânică la care să stau şi care mă primeşte cu copilul. M-a luat în braţe şi mi-a spus cât de rău îi pare că trebuie să plec, dar aşa trebuie. Nu e adevărat că nu ţine la mine, o să-mi mai trimită bani pentru copil şi mai vedem… I-am spus că legal trebuie să-mi dea bani pentru copil, moment în care s-a schimbat la faţă şi mi-a spus că dacă îl ameninţ să mă pregătesc de proces de paternitate că nu va recunoaşte copilul.
De ce mă mai zbat? Ce încerc să rezolv? Încerc să fac faţă unei situaţii şocante şi încerc să scot din suflet tot ce mă doare… Omul de lângă mine s-a dovedit a fi un necunoscut. Trei ani jumătate de relaţie nu au însemnat nimic, eu nu am însemnat nimic. Cum am putut să cred în el, să cred că va fi bine? Unde să mă duc? În cine să am încredere? Poate doar în preot şi în Dumnezeu. Sunt singura mea alinare în aceste momente. Mai târziu va fi copilul…
Sursa: eva.ro
