Această poveste a fost publicată de site-ul Perfect Media, nu știm cine a scris-o, dar ne-a emoționat profund, de aceea am dorit să o citiți și voi.
,,— Alo, acesta este biroul lucrurilor pierdute? — a întrebat un glas de copil.
— Da, micuțule. Ai pierdut ceva?
— Am pierdut-o pe mama. Poate ați găsit-o întâmplător.
— Spune-mi, te rog, cum arată mama ta?
— Ea este foarte frumoasă și blândă! Și îi plac pisicile.
— Avem vești bune pentru tine! Chiar ieri am găsit o mămică – poate este a ta. De unde suni?
— Din casa de copii Nr. 3.
— Bine, o să-ți trimitem mama în curând. Așteaptă.
Și acum ea intră în cameră, cea mai frumoasă și blândă, cu o pisică adevărată în brațe.
— Mama! — strigă fericit micuțul, repezindu-se spre ea. A îmbrățișat-o atât de strâns, încât ei i s-a tăiat respirația. — Mămica mea!!!
Răzvan s-a trezit de la propriul strigăt. Avea astfel de vise aproape în fiecare noapte. A scos de sub pernă fotografia unei fete. Acum un an, în timpul unei plimbări, a găsit această poză și, acum, o păstrează cu multă grijă sub pernă, fiind sigur că aceasta este mama lui. Răzvan adormea privind-o pe întuneric.
Directoarea casei de copii, dna. Ana, avea un obicei. Dimineața vizita toate camerele pentru a-i saluta și mângâia pe copii. Astfel, pe podeaua de lângă patul lui Răzvan a găsit fotografia care-i căzuse băiețelului din mâini în timpul nopții. Ea a ridicat-o și l-a întrebat:
— Răzvan, de unde ai această poză? A cui este?
— Am găsit-o afară. Este poza mamei mele. — a zâmbit micuțul și a adăugat, — ea este cea mai frumoasă și blândă, și îi plac pisicile.
Directoarea a căzut pe gânduri. Ea a recunoscut-o pe fata din poză. Aceasta a venit pentru prima dată la casa de copii acum un an, împreună cu alți voluntari. De atunci ea a depus mult efort ca să primească permisiunea de a adopta un copil. Însă, după părerea funcționarilor, ea are un neajuns esențial: nu este căsătorită.
Directoarea a plecat spre biroul său, unde, cam peste o jumătate de oră, a avut o vizitatoare:
— Îmi permiteți să intru, dna. Ana? — Era domnișoara din poză.
— Da, desigur, intrați, Alina.
Alina a intrat și a pus pe biroul directoarei un dosar gros cu acte.
— În sfârșit le-am adunat pe toate. — a spus ea.
— Bine. Trebuie să vă mai pun câteva întrebări. Aceasta este procedura… Înțelegeți ce responsabilitate o să aveți? Doar un copil este pentru toată viața.
— Eu îmi asum totul, — a răspuns imediat Alina. — Înțelegeți, eu pur și simplu nu pot trăi știind că cineva are nevoie de mine.
— Bine, — a aprobat directoarea. — Și când vreți să vizitați copiii?
— Eu n-o să-i vizitez, dna. Ana. O să adopt primul copil pe care o să-l aduceți, — a zis Alina, uitându-se ferm în ochii directoarei.
Dna Ana era destul de uimită.
— Eu vreau ca totul să fie firesc, — a început să explice emoționată Alina, — doar mamele nu-și aleg copiii… Ele doar nu știu cum aceștia o să se nască… frumoși sau urâți, sănătoși sau bolnavi… Și eu vreau să fiu o mamă adevărată.
— Știți, Alina, este pentru prima dată când întâlnesc un astfel de părinte adoptiv, — a zâmbit dna. Ana. Deja știu a cui mamă o să deveniți. Îl cheamă Răzvan. Are 5 ani. Mama lui biologică a renunțat la el încă din maternitate. Pot să-l aduc acum, dacă sunteți pregătită.
— Da, sunt pregătită, vreau să-l văd pe fiul meu.
Directoarea a plecat și, după puțin timp, s-a întors cu un băiețel de mână.
— Răzvan, — a început dna Ana, fă cunoștință cu…
— Mama! — a exclamat Răzvan și s-a repezit în brațele Alinei. — Mămica mea!
Alina îl mângâia pe părul ciufulit și șoptea:
— Fiul meu, băiețelul meu… sunt cu tine…
Ea a ridicat ochii către directoare și a întrebat-o:
— Când pot să-l iau acasă?
Directoarea i-a explicat că, de obicei, există o perioadă de acomodare pentru părinți și copii. Aceștia petrec un weekend împreună și, dacă totul este bine, are loc adopția.
— Eu vreau să-l iau imediat pe Răzvan, — a zis ferm Alina.
Și, cu permisiunea directoarei, după ce și-au luat rămas bun de la educatorii cu lacrimi în ochi, Răzvan, strălucind de fericire, ținându-și mămica de mână, a părăsit casa de copii. A promis că va veni în vizită.
În drum spre casă, micuțul i-a adresat mamei sale o întrebare importantă:
— Mamă… ție îți plac pisicile?
— Le ador! Avem acasă tocmai două, — a râs Alina, strângându-i palma micuță.
Răzvan a zâmbit fericit și, țopăind, s-a grăbit după mămica lui.
Dna Ana îi urmărea de la geam. Iar, când nu i-a mai văzut, s-a așezat la birou, a ridicat receptorul și a făcut un apel:
— Alo, aceasta este Cancelaria Cerească? Primiți, vă rog, o cerere. Numele clientei: Alina Pătrașcu. Categoria meritelor: superioară – a adus fericirea unui copil… Trimite-ți tot ce se cuvine în astfel de situații: multă fericire, dragoste reciprocă, noroc în toate… Și, desigur, un soț ideal pentru Alina… Da, înțeleg că este ceva rar, dar și cazul acesta este o excepție. Și de bani suficienți să nu uitați, doar micuțul trebuie să aibă o alimentație bună… Deja ați trimis totul? Mulțumesc!
Printre copacii înverziți din curtea casei de copii se revărsau razele soarelui și se răsunau vocile copiilor. Directoarea a pus receptorul și s-a apropiat de geamul deschis. Îi plăcea, când avea posibilitatea, să stea și să-și privească micuții, deschizându-și aripile imaculate de la spate…
P.S. Poate nu credeți în îngeri, însă îngerii cred în voi!”
Sursa: Perfect Media
