Elena Nichita Zeleniuc a venit din Moldova în timpul celui de-al doilea război mondial şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să meargă la Crucea Roşie ca să se înscrie voluntar. Au trecut de atunci 70 de ani, iar azi îşi aminteşte de cea mai grea misiune la care a participat, în 1951, în timpul războiului din Coreea, când răniţii erau operaţi în biserici şi în şcoli, iar orfanii îi spuneau mamă.
După o viaţă în care fiecare misiune însemna o luptă continuă pentru salvarea celor năpăstuiţi, Elena Zeleniuc le spune voluntarilor că „limba universală a omenirii este iubirea” şi că „nu există ceva mai frumos pe lume decât să faci bine unui om în suferinţă”.
„Am venit din Moldova la 14 ani şi m-am dus direct la Crucea Roşie. Mergeam în multe acţiuni, oriunde eram chemată. Am făcut un curs de prim- ajutor şi apoi Crucea Roşie m-a trimis la un curs de surori, unde am terminat şcoala. Era cam prin 1949. Dar cea mai grea misiune în care am fost trimisă a fost războiul din Coreea”, îşi aminteşte Elena Zeleniuc.
A fost trimisă în război în Coreea în 1951. Avea puţin peste 18 ani şi a rămas pe front un an.
„Căram răniţii dintr-un loc în altul. Operam de regulă în şcoli şi biserici, pentru că era interzisă bombardarea lor. Dar cine ţine cont de asta în război?”, adaugă femeia.
„Am fost în războiul din Coreea în 1951. Am stat un an de zile în nişte condiţii pe care nu pot să vi le povestesc, groaznice. Echipa sanitară din România era formată din medici de toate specialităţile, profesori, asistente, infirmiere. Să nu credeţi că avioanele păzeau spatele frontului, nu. Noi oamenii, adică echipa medicală, eram în spatele frontului. Trebuia să ne ascundem continuu. Căram răniţii dintr-un loc în altul. Operam de regulă în şcoli şi biserici, pentru că era interzisă bombardarea lor. Dar cine ţine cont de asta în război? Bombardamentele se înteţeau, dar mai ales seara, de fapt cam de după-amiaza începea jalea. Dar ce mai grea perioadă a fost atunci când, în mijlocul verii, s-a dat cu napalm. Vă imaginaţi, în plină vară şi să stai lângă oameni cu faţa, trupul, braţele arse?. Să tratezi arşii grav, în condiţii de front”, îşi aminteşte Elena Zeleniuc de acele vremuri.
„Copiii rămași orfani își cautau cu disperare mamele. Ajungeau să se atașeze de infirmiere. Ne spuneau <mamă> (…) Am învăţat în coreană să spun, eu, pe tine, te iubesc foarte mult. Fața li se însenina, iar eu plângeam.
„Un alt lucru care m-a impresionat acolo erau copiii care rămâneau orfani. După ce le mureau mamele, copiii se luau după noi, asistentele. Veneau după mine pentru că eu lucram la sala de operaţii şi acolo era locul lor preferat. Mă strigau mamă în limba coreană. La început, când îi vedeam făceam efort. Şi eu aveam puţin peste 18 ani. Dar îi luam în braţe, îi pupam mult şi îi îmbraţişam continuu. Mi-a fost frică, la început, pentru că nu ştiam limba. Cu timpul am învăţat că există o limbă universală pentru ajutorarea oamenilor, iubirea. Am învăţat în coreană să spun, eu, pe tine, te iubesc foarte mult. Aşa le spuneam mereu răniţilor, sigur într-o limbă mai stâlcită. Dar , când mă auzeau, dintr-o dată faţa li se însenina, iar eu plângeam”, mai povesteşte Elena Zeleniuc.
A îngrijit sute de răniţi, coreeni, chinezi, de diverse naţionalităţi. Kim Ir- sen, liderul coreean de la acea vreme, i-a felicitat și premiat pe toți cei din echipa Crucii Roșii.
„A fost foarte greu pentru că am fost prima echipă care a plecat în războiul din Coreea. România a fost singura ţară care a trimis echipe medicale, celelalte ţări au trimis numai ajutoare. Coreenii au fost foare impresionaţi. (…)Nu am făcut Medicină prentru că eram săracă. Acolo trebuia să fac cu frecvenţă, la ştiinţe juridice am făcut la fără frecvenţă. După facultate am rămas voluntar al Crucii Roşii şi am mers cu echipele noastre la conferinţele medicale internaţionale. Am fost foarte fericită. Am văzut 12 ţări, dar cel mai mult m-a impresionat cât de frumos se vorbea despre echipele medicale din România, despre misiunile noastre. Şi acum, de fiecare dată când sunt acţiuni ale Crucii Roşii sunt prezentă, ca şi astăzi, la aniversarea a 141 de ani de activitate neîntreruptă”, a mai spus Elena.
Fiica Elenei este medic la Institutul de Medicină Aeronautică şi Spaţială. A crescut de mică în familia voluntarilor de Crucea Roşie. A urmat sfaturile date de mama ei voluntarilor – „să fie corecţi, omenoşi si să iubescă orice om aflat în suferinţă, să ajute cu multă iubire”.
„Da, le spun mereu voluntarilor ceea ce i-am spus şi fiicei mele. Să fie corecţi, să fie cinstiţi, să se pregătească, să fie frumoşi la suflet, să fie omenoşi. Cred că nu există ceva mai frumos decât să faci bine unui om în suferinţă”, a conchis Elena Zeleniuc, prezentă la aniversarea a 141 de ani de activitate umanitară neîntreruptă a Crucii Roşii, organizaţie care în fiecare an, la nivel naţional, sprijină peste 500 000 de persoane, prin intermediul filialelor şi subfilialelor, cu ajutorul celor 5.600 de voluntari şi 340 de angajaţi.
Sursa: a1.ro