Florence Ann Romano a lucrat ca dădacă încă de la 12 ani, pentru mai multe familii. Dar nicio poveste nu a impresionat-o mai mult ca întâmplarea din acea zi de care își amintește și astăzi.
„Am început să iau joburi de babysitter pentru prieteni de familie încă de când aveam doar 12 ani. Printre aceștia a fost și o familie care avea o fetiță cu doar câțiva ani mai mică decât mine. Locuiau într-o casă foarte frumoasă și luxoasă, cu marmură pe jos și mobilă din lemn negru și scump, îmi plăcea foarte mult să merg la ei acasă. Părinții erau foarte iubitori cu fetița și erau deosebit de politicoși și manierați.
Țineau foarte mult la educația copilului lor și îmi spuneau mereu cum să o ajut când își face temele sau cât timp ar trebui să dedice pentru a-și repeta lecțiile. Erau foarte buni și înțelegători chiar și atunci când se întâmpla ca Anita să ia o notă mai mică. Nu îmi trecea deloc prin cap că acest cuplu minunat ar putea face ceva care să afecteze fetița sau că ar pune o presiune foarte mare pe ea, deși făceau parte dintr-o lume foarte competitivă, în care era importantă școala la care învăța sau notele pe care le lua la școală.
Trecuseră deja 5 ani de când lucram la acea familie când s-a întâmplat să o aud pe Anita vomând în una dintre băi. Am bătut ușor la ușă și am intrat, foarte panicată, să văd ce se întâmplă. Am văzut-o stând ghemuită în fața toaletei, cu lacrimile curgându-i șiroaie de-a lungul obrajilor. Era albă ca o fantomă, mi-a stat inima în loc când am văzut-o într-un asemenea hal. M-am așezat lângă ea și i-am spus cât de blând am putut: „Ce s-a întâmplat, iubita mea?” S-a uitat sfios la mine și mi-a zis tremurând: „Nu pot să fac asta.”
Am simțit că mi se frânge inima când am auzit-o! Am stat lângă ea și am lăsat-o să-mi povestească tot ce nu a putut să îmi spună în cei cinci ani de când o ajutam la lecții aproape în fiecare zi.
Deși era o elevă excepțională, se pare că biata de ea se simțea foarte prost pentru că nu reușește să țină mereu pasul cu colegii ei. Simțea că își dezamăgește părinții și că mă face și pe mine de râs pentru că nu are doar note de 10 pe linie. În plus, în anul următor urma să termine generala și îi era teamă că nu va putea intra la un liceu suficient de bun.
Am încurajat-o să discute deschis cu părinții ei și i-am spus că este extraordinar de inteligentă și de minunată și că nu are de ce să își facă atât de multe griji. Nu cred că mă mai simțisem niciodată atât de apropiată de cineva până în acel moment, a fost cu adevărat înduioșător.
Peste câteva zile, când m-a asigurat că este pregătită, am mers împreună la părinții ei și am discutat despre temerile ei. Exact cum mă așteptam, părinții au fost foarte surprinși să afle că fata lor se simte așa, dar au fost foarte deschiși și pozitivi și au asigurat-o că dragostea lor nu este condiționată de notele ei de la școală sau de progresele ei academice, dar că își doresc ca ea să urmeze un liceu bun pentru a avea șanse mai mari la o viață împlinită și la o slujbă bună.
Am lucrat în acea casă până la vârsta de 22 de ani, dar am păstrat legătura cu Anita. Sunt mândră de femeia care a devenit, a ajuns să lucreze la o bancă, dar are planuri să își deschidă propria afacere.”
Sursa: tasta.ro