Pe data de 7 februarie, Ruth Scully își lua adio pentru totdeauna de la fiul ei, Nolan, care se lupta cu o formă foarte rară de cancer. Copilașul avea doar 4 ani când a murit, totuși, în ciuda vârstei lui fragede a dat dovadă de un curaj și o maturitate dincolo de vârsta lui fizică.
Nolan s-a luptat timp de doi ani ca să-și învingă boala necruțătoare iar mama lui, conștientă că îl va pierde, i-a dedicat o pagină de Facebook unde posta zi de zi imagini și informații despre fiul ei. Femeia voia ca în acest fel să îi ajute pe ceilalți părinți care poate că treceau și ei prin ceva la fel de dureros cu copiii lor.
Iată cum povestește Ruth ce s-a întâmplat în ziua în care mama și fiul și-au luat la revedere pentru totdeauna:
,,Când l-am dus pe Nolan la spital pentru ultima dată, ştiam că ceva este în neregulă, altceva decât bacteriile care i-au cuprins trupul firav… Pur şi simplu ştiam, simţeam asta. În plus, şi fiul meu părea alt om… Se schimbase… Ştia…
Când doamna doctor oncolog a început să vorbească, am văzut cum i se umplu ochii de lacrimi. A fost tot timpul sinceră cu noi. În ultima vreme, însă, analizele lui Nolan au arătat că fiul meu avea mai multe tumori noi, care se dezvoltau alarmant de repede şi care, la doar 4 săptămâni de la intervenţia chirurgicală pe cord deschis pe care o suferise, îi agravau boala… Cancerul se răspândea în tot corpul, ca un incendiu sălbatic… Niciun medicament nu reuşea să-l oprească…”
Între timp medicii deveniseră conștienți că nu mai pot face nimic pentru a-l ajuta pe micuț, iar mama a încercat să treacă peste durere și gândurile negre și a încercat că-i vorbească deschis copilașului ei.
,,Îmi aduc aminte că Nolan stătea în scaunul meu roşu. Devenise şi locul lui preferat. Se uita cuminte pe YouTube… La un moment dat, mi-am apropiat fruntea de a lui şi am purtat următoarea conversaţie:
‘Eu: Dragul meu, te doare, nu-i aşa? Te doare când respiri…
Nolan: Da, mă doare…
Eu: Te doare rău?
Nolan (uitându-se în jos, spre piept): Da…
Eu: Pui mic, mă scoate din sărite cancerul ăsta… Ştii ce? Nu trebuie să te mai lupţi cu el…
Nolan (brusc, se luminează la faţă): Nu mai trebuie să lupt? Dar o să lupt pentru tine, mami…
Eu: Nu, puiule! Asta ai făcut tu până acum? Te-ai luptat cu el pentru mama?
Nolan: Da!
Eu: Nolan, ce treabă are mami?
Nolan (zâmbind larg): Să mă apere!
Eu: Dragul meu, nu mai pot să fac asta aici… Nu mai pot să te apăr decât dacă ajungi în Rai! (Simţeam cu inima bate să-mi iasă din piept…)
Nolan: Atunci o să mă duc în Rai şi o să mă joc cuminte până o să ajungi şi tu… Vii şi tu, da?
Eu: Bineînţeles! Doar nu crezi că poţi să scapi de mămica ta atât de uşor!…
Nolan: Mulţumesc, mami! Atunci mă duc să mă joc!’
În zilele ce-au urmat, Nolan a dormit mai tot timpul”
Apoi femeia a avut un alt șoc, a trebuit să declare în scris că nu mai vrea ca fiul ei să fie ținut în viață de aparate:
,,Şi acum îmi aduc aminte cum stăteam în uşa salonului, cu pantofiorii lui în mână… Cumva, îmi era teamă să le dau drumul… Am decis să-l duc acasă în seara aceea. Era ultima şi doream să mai stea o zi cu mine. Acasă… Când s-a trezit, şi-a pus căpşorul pe mâna mea şi mi-a şoptit: ‘Mami, nu-i nimic, hai să stăm aici…’ Copilul meu de doar 4 anişori făcea tot ce putea ca să mă facă să uit suferinţa… Am petrecut ultimele ore împreună jucându-ne, uitându-ne când la televizor, când pe YouTube şi zâmbind ori de câte ori puteam… Cu o oră înainte să-şi dea ultima suflare, mi-a spus cum vrea să fie înmormântat… Mi-a spus chiar şi cum vrea să ne îmbrăcăm la înmormântarea lui… cum vrea să ne amintim de el… Fireşte, ca poliţist!”
Ultima discuție a lui Ruth cu fiul ei este cutremurătoare:
,,Ţin minte că l-am întrebat dacă pot să mă duc să fac şi eu un duş. Nu aveam voie să-l părăsesc, trebuia să mă atingă tot timpul. Eram de nedespărţit! Mi-a spus: ‘Bine, mami. Cheamă-l pe unchiul Chris să stea cu mine, să mă ţină de mână… Eu o să stau cu faţa spre tine, să te văd…’ Am intrat în duş, m-am întors spre el şi i-am spus: ‘Uită-te la mine, puiule, ies imediat!’ Mi-a zâmbit şi am închis uşa la cabină. Când am închis uşa, mi-au spus că Nolan a închis şi el ochii… Intrase într-o stare de amorţeală, trecea dincolo… Toţi cei care erau în cameră mi-au spus, cu lacrimi în ochi, că acum se liniştise… ‘Acum nu mai simte nimic… Plămânul drept i-a cedat, abia mai respiră… Se duce…’, mi-au spus medicii. În secunda următoare, l-am luat în braţe şi l-am aşezat pe pat. L-am mângâiat uşor pe obraz… Atunci, s-a petrecut un miracol pe care n-o să-l uit cât voi trăi! Îngeraşul meu a respirat adânc, a deschis ochii, mi-a zâmbit şi, cu vocea tremurândă, mi-a şoptit: ‘Te iubesc, mami!’ Apoi a închis ochişorii şi s-a dus… În tot acest timp, eu îi cântam, la ureche, ‘Tu eşti raza mea de soare’… Nici acum nu-mi vine să cred! Copilul meu s-a trezit din comă pentru o fracţiune de secundă, cât să-mi spună că mă iubeşte şi să-mi zâmbească pentru ultima dată…”.
Sursa: Realitatea.net
